După ce am citit cu stupefacţie şi ochişori holbaţi de cele două milarde de euroi basculaţi de rusnacii de la Lukoil, mi-am zis că musai ar trebui să fac o vizită de lucru pe la rafinăria asta să văd cum stau lucrurile pe acolo. De paza de la poartă am trecut extrem de uşor, cam ca un tanc ruses T-34 peste un pepene galben. M-am uitat urât la pândar şi i-am zis cu accentul meu rusesc învăţat din filmele precum”Moscova nu crede-n lacrimi” sau „Gară pentru doi”, Я хочу, чтобы пойти, потому что я слышал, что здесь евро. Mă rog conform lui Google translate asta ar fi varianta rusă la „Vreau sa intru ca am auzit ca aici se gasesc euro”. Şi-am intrat.

Trebuie să recunosc că mă simţeam precum căţeaua Laika, aia de-au trimis-o ruşii în spaţiu (şi nu mai ştie nimeni dacă s-a mai întors). Adică dacă mă prindeau fraţii de la răsărit amuşinând prin rafinăria lor mă trimiteau pe orbită ca pe satelitul Sputinik.

Paşol na turbinca mi-am zis în sinea mea ca să-mi fac curaj şi am ciulit urechiuşele mele mici, dar adevărate detectoare de bocete sau urlete. Dintr-un birou se auzea un plâns fierbinte cum numai ruşii ştiu să plângă. Mai ales la o stacană de votcă şi un sunet jeluitor de balalaikă. Am întredeschis uşa şi-am văzut o masă mare şi în jurul meu, ca la şedinţele de spiritsm, nişte tovarăşi. Cel din capul mesei strângea în braţe o poză cu Putin şi lăcrima de parcă intraseră a doua oară nemţii peste Sovietskz Soiuz. L-am recunoscut pe directorul Bogdanov. Na, şi pe mine dacă mi-ar pune cineva sechestru pe portofel m-ar lua plânsul. Două milarde de euro. Cu banii ăştia cumperi o navetă spaţială de la Baikonur şi-o prezinţi familiei.

Şi directorul plângea şi ăilalţi încercau pe limba lui Dostoievski să-l consoleze. Nicio şansă. Strângea poza în braţe de ziceai că-i menghină. Şi printre oftaturi se mai auzea un sabah capitalisma, un iob tvoi mati, chestii din astea uşurele. Cred că făcea referire la justiţia din România. Cred. Atunci ar fi fost momentul să-i salut sau să le cânt Internaţioala sau să le cer bani de o shaorma, dar aflasem pe internet că bătaia doare şi cum am văzut destule clipuri pe youtube cu ruşi nervoşi care când dau pică steaua roşie de pe Kremlin,am zis să mă abţin.

Am mai băgat periscopul din dotare prin alte birouri, dar peste tot se plângea şi se ofta de parcă murise Stalin a doua oară. Popor sentimental şi ruşii ăştia. Ar trebui să se facă un film „Parchetul Curţii de Apel nu crede în lacrimi”, dar cred că l-ar boicota în Rusia sau ar fi categorisit drept horror extrem.

Astea fiind zise am ieşit pe unde am intrat şi ca să am ultimul cuvânt i-am zis celui de la poartă „nu zaieţ, nu pagadi”. Care în traducere înseamnă ceva de genul „îţi arăt eu ţie iepuraşule”. Vă daţi seama la două milarde de euro câte iepuroaice Playboy pot fi angajate să dea din codiţe şi din urechiuşe?

Ăl Mic cel cinefil

Filmând în jur la Lukoil*

*Acum o să mă caute prin boscheţii din jurul rafinăriei să vadă dacă chiar îi filmez. 🙂