Etimologia cuvintelor care dau numele localităţilor reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale istoricilor şi lingviştilor deopotrivă. Rar se întâmplă să fie un consens între cercetătorii implicaţi în stabilirea originii unei denumiri de localităţi sau zone geografice.
Motivul este evident, lipsa unor documente în baza cărora să se determine exact acest aspect, aşa că fiecare concluzie se construieşte în funcţie de un anumit context istoric.
Originile numelui reşedinţei judeţului Prahova se pierd în negura timpului. În secolul al XVI-lea. Ploieştiul nu era decât un mic cătun ascuns într-o poiană din Codrii Vlăsiei. În acest luminiş îşi găsiseră refugiu câteva familii de moşneni, denumire dată ţăranilor liberi, care îşi cultivau propriul pământ.
Comunitatea de moşneni nu era mare, doar şapte case, aşa cum consemnează Mihail Sevastos în ”Monografia oraşului Ploieşti”, iar acest grup de moşneni era condus de un anume ”moş Ploae”. Apelativul ”moş” nu indică neapărat vârsta personajului, ci mai degrabă calitatea sa, în sensul de poziţie în societate, titlu care îi conferea anumite drepturi.
Sevastos se întreabă dacă nu cumva acest moş Ploae să fi fost un ”cneaz de altădată”, aici termenul cneaz fiind folosit cu sensul de şef al unui sat liber, nu cu sens de titlu nobiliar.
”Acest moş e un cneaz de altădată? Iar cnejii moşneni sunt cunoscuţi ca întreprinzători de defrişări. Şi, după cum odinioară satul era determinat prin expresia «acolo unde-i cneaz cutare», «unde a fost cutare» ori «Satul lui moş Cutare» poate şi numele Ploieşti se trage de la Ploae”, menţionează Mihail Sevastos.
De ce au defrişat oamenii conduşi de moş Ploae o parte din Codrii Vlăsiei
Interesantă este şi activitatea acestor primi ţărani liberi consideraţi de către unii istorici întemeietorii satului Ploieşti. Erau întreprinzători în defrişări, spun istoricii, iar explicaţia acestei îndeletniciri este cât se poate de logică. Se presupune că cele şapte familii, dacă este să ne luăm după numărul de case, ar fi fost prigonite dintr-o altă zonă a ţării. S-au refugiat în Codrii Vlăsiei, dar oamenii aveau nevoie să-şi asigure hrana de zi cu zi. Pentru asta au început să defrişeze pădurea pe mari suprafeţe tocmai pentru a obţine teren de arat şi cultivat.
Explicaţia este susţinută şi de însemnele existente pe stema Ploieştiului: doi lei cabraţi care se sprijină/ţin cu picioarele din faţă un trunchi de stejar. Sevastos apreciază că acest însemn heraldic face trimitere la activitatea principală a moşnenilor de la începuturile satului Ploieşti.
”Începuturile satului Ploieşti se confundă cu munca aprigă a defrişării pădurii. Fiecare palmă de pământ din locul pe care stă o casă sau se întinde o grădină, ori înverzeşte un ogor în vecinătate reperezintă o sforţare uriaşă. Urmaşii au redat perfect această trudă în stema Ploieştilor: doi lei care desrădăcinează un stejar”
O altă interpretare
Interpretarea oficială a însemnelor de pe stema veche a Ploieştiului este cu totul alta: Semnificatia elementelor însumate: – reprezentarea, preluată din sigiliul lui Mihai Viteazul ca domn al celor trei ţări româneşti, aminteşte faptul că acest voievod a întemeiat oraşul; – iniţialele M.V.V. reprezintă prescurtarea numelui Mihai Viteazul-Voievod.
O altă explicaţie a denumirii Ploieştiului apare în aceeaşi monografie menţionată anterior. Totuşi Sevastos nu o consideră reală. Unii cărturari apreciază că denumirea Ploieşti ar fi un derivat din ”plăieşti”/ ”plăieşi”, ceea ce ar duce cu gândul că primii locuitori ai acestor ţinuturi să nu fi fost plugari de rând, ci plăieşi, adică ţărani cu stare, însărcinaţi cu paza frontierei.
”Unii ploieşteni – chiar dintre cărturari – vroiau cu tot dinadinsul, spre gloria trecutului, ca Ploieştii să derive din Plăieşti …loc adică de reşedinţă al plăeşilor. Dar cum filologia nu admite schimbarea revoluţionară a cuvintelor, Plăeştii trebuesc trecuţi în muzeul linguistic al neamului ca o expresiune inventată din orgoliu citadin”.
sursa: adevarul.ro
