Cel mai odios criminal în serie român este o femeie! Vera Renczi ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali în serie din România.

Prima parte a vieții celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali în serie români reprezintă și azi un mister pentru criminaliști. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi , numele de familie aparținând celui de-al doilea sau soț. Unele surse îi indică drept an al nașterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără unguroaică ce aparţinea micii nobilimii din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.

Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul Mare, oraș din Serbia, ce la vremea respectivă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, unde acesta deținea o mică moșie. Adolescența Verei este marcată de lipsa unei prezenţe protectoare masculine (a tatălui) şi numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri.

Nimeni nu se aștepta că tânăra să își mai uite moravurile, însă miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va și căsători. Tânăra nu își continuă escapadele, ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor, Lorenzo.

Totuşi la mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o și că a decedat ulterior într-un accident de mașină în România.

După ce a purtat o vreme doliu, cam cât cereau canoanele vremii, Vera se mărită din nou. Numele acestui bărbat avea să rămână în istoria crimei, Joseph Renczi. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondena pentru frumuseţea sa şi pentru numărul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amănunt în plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.

Cuplul nu se bucura, însă, prea mult de liniştea unei casnicii, iar Joseph, obişnuit cu vechile sale obiceiuri, începe să îşi înşele cu frenezie tânăra soţie, la scurt timp după oficializarea căsătoriei. Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi, iar accesele ei de furie şi ameninţările dintre cele mai morbide devin o obişnuinţa pentru apropiaţii cuplului. Ameţit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenţa de a nu-şi asculta soţia şi de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, în ciuda constituţiei sale robuste, el este lovit de o boală misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera îl îngrijeşte seară de seară şi nimeni nu îşi putea imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. În mod ciudat, nici dispariţia inexplicabilă a lui Joseph, care survine la numai câteva luni după îmbolnăvire, nu ridica semne de întrebare autorităţilor locale, iar castelană de la Berkerekul este lăsată, din nou, în pace.

La fel ca şi în cazul dispariţiei primului soţ, Vera începe să poarte iarăşi rochiile negre de doliu deşi nimeni nu avea cunostinţă de decesul celor doi. Doliul nu a ţinut prea mult. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate.

De data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţa de noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se ţin lanţ seară de seară şi, nu o dată, se transforma în orgii care o au în centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerek. Însoţită întotdeauna de o ceată de admiratori,

Vera Renczi se retrage din când în când cu câte unul dintre aceştia la conacul sârbesc. În mai puţin de 10 ani, peste 30 de bărbaţi treg pragul castelanei, fără a se mai întoarce vreodată. Vera îşi alegea cu atenţie victimele: erau doar străini veniţi ocazional de la Viena, despre care autorităţile sârbeşti nu aveau nicio informaţie.

Misterele din cripta conacului

În ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi atunci când îşi alegea amanţii din rândul străinilor, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încoltesc în mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere jandarmeriei să înceapă o anchetă.

Suprizele încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la Berkerek. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor!”, este replica pe care Vera Renczi le-o adresează celor oamenilor legii. Ea nu neagă legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni. În schimb, precizează ea, relaţia s-a rupt în momentul în care a aflat ca bancherul este căsătorit. Mai mult, încearcă să le insufle celor doi oameni ai legii că, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat în urma despărţirii. Puternic intimidaţi, jandarmii părăsesc conacul fără a pune alte întrebări. În fond, cazurile de infidelităţi şi părăsiri de domiciliu erau numeroase chiar şi la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?

Soţia bancherului începe, însă, o anchetă pe cont propriu pe care o aduce în faţa autorităţilor. Ce se întâmplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi şi Lorenzo? Unde au disparut toţi bărbaţii care fuseseră văzuţi la Berkerek? În plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad îl păstrase în buzunarul unei haine. Începea astfel a doua şi ultima anchetă a poliţiei.

Surprinzator, în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se prăbuşeşte strigând isteric:”Nu sunt o criminală!”. Oficialii se privesc stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără să se opună, aceasta deschide uşa, absentă, şi îi însoţeşte pe jandarmi pe scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al conacului. Imaginea care avea să li se înfăţiseze martorilor era, pe drept cuvânt, una de coşmar.

Nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera luminată doar de câteva lumânari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar lângă acesta se găsea un sfesnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate arsă precum şi o sticla şi o cupă de sampanie. În faţa jandarmilor, Vera Renczi îşi începea confesiunea, în fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea, fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.

Conform propriilor declaraţii, Vera Renczi şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. Motivul? Desele călătorii de afaceri şi bănuiala unei presupuse infidelităţi. La fel se întâmplase şi cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, în acest caz, paroxismul.

Incapabilă să îşi imagineze că în viaţa bărbaţilor din jurul ei poate exista şi o alta femeie, Vera îl otrăvea lent, seară de seară, pe cel al cărui nume avea să îl poarte până la sfârşitul vieţii. Sub grija aparentă, tânăra îi administra acestuia doze mici de arsenic în cina şi cupele de vin pe care ea singura îl le aducea la pat. Mai mult, ea va recunoşte ca l-a închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.

Ceea ce a urmat este lesne de închipuit. Toţi cei care i-au trecut pragul au luau drumul criptei din Berkerek în urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista victimelor, fusese nevoită să îi ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otrăvii să fie imediat.

Vera simţea o plăcere stranie să ştie ca ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme de peste 15 ani.

Condamnată la moarte, Vera nu mai realiza ce i se întâmplă. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viaţă, întrucât femeile nu puteau fi executate în Yugoslavia acelor vremuri. În închisoare, starea ei s-a agravat. În celula în care era închisă, Vera Renczi se credea înconjurată de toţi cei pe care îi ucisese şi le vorbea acestora ore întregi cu voce tare. Schizofrenică, Vera a fost transferată într-un ospiciu, acolo unde se stingea în urma unei hemoragii cerebrale, cu puţin înaintea începerii celui de Al Doilea Război Mondial. Cazul său rămânea în istoria criminalisticii sub numele de cazul VĂDUVEI NEGRE.

Criminalul în serie, românul Noe Rostas, spaima homosexualilor din Irlanda

Cu cel puțin cinci crime și peste 140 de jafuri la activ doar în Romania, bihoreanul Noe Rostas a luat drumul Irlandei imediat după eliberarea sa din pușcărie, în urmă cu doi ani.

De atunci, a devenit spaima homosexualilor din Dublin, relatează cotidianul Independent, pe pagina sa electronică. Propunându-le partide de sex oral, Rostas își atrage victimele pe străzi lăturalnice, le bate până la leșin și le jefuiește. Cei 12 irlandezi care au avut, până acum, parte de un asemenea tratament, se pot considera norocoși, prin comparație cu homosexualul arădean pe care Rostas l-a sufocat, cu o pungă, pe când avea doar 16 ani. Asta se întâmplă în 1991 și era a patra crimă dintr-o serie de cinci, recunoscute de Noe Rostas.

Conform anchetatorilor, asasinul crescut în colonia de romi de la marginea localității Tileagd, a comis prima crimă în vara lui 1988, la doar 13 ani. Victima a fost o bătrână orădeancă, căreia Rostas i-a zdrobit capul cu o scândură, fiindcă s-a opus atunci când a intrat peste ea, s-o jefuiască. Prim-procurorul Parchetului Bihor, Viorel Gavra a relatat, citat de ebihoreanul.ro, că bătrânei i-a urmat un ceasornicar pe care l-a căsăpit cu un ciocan, și un consătean ucis în bătaie cu o bâtă, pentru o pereche de pantaloni.

La numai o zi după asasinarea homosexualului arădean, Roastas a mai comis o crimă. Ajunsese deja înapoi, la Oradea și își făcea veacul în Parcul 1 Decembrie. Pur și simplu, i s-a pus pata pe un bețiv care dormea pe o bancă în apropierea locului unde stătea cu niște cunoscuți, la o bere. L-a bătut cu pumnii și picioarele până l-a lăsat fără suflare.

În urma depoziției unor martori, câteva zile mai târziu Noe Rostas a fost arestat. La audieri, a mărturisit cele cinci crime și 143 de jafuri (cărora le-a ținut numărătoarea exactă!). “Ne-a spus că a comis și câte patru-cinci tâlhării într-o singură zi. Venea cu trenul din Tileagd împreună cu verii lui și ii atacau pe navetiști ori pe bătrânii care veneau la Oradea pentru cumpărături. Apoi, în oraș, acosta prin gară, în jurul piețelor ori prin autogară persoane care nu se puteau apăra și le smulgea banii, bijuteriile, plase, poșete sau genți. Unui bărbat i-a tăiat degetul pentru că i-a plăcut inelul pe care îl purta și pe care nu i l-a putut scoate!”, a povestit procurorul de caz, citat de publicația bihoreană.

În 1995, Noe Rostas a devenit prima persoană condamnată la închisoare pentru fapte comise ca minor. Dar pedeapsa a fost de numai trei ani și jumătate, iar după eliberare, Rostas a dovedit că nu există șanse să se fi reabilitat. S-a mai ales cu două condamnări pentru jaf și tentativa de jaf cu violență. Ultima condamnare a fost la cinci ani de închisoare, din care Rostas a executat doar patru.

Acum, în loc să îl condamne, Justiția irlandeză a decis să îl deporteze pe Rostas în țara de origine. Se pare că procurorii au preferat această strategie, pentru că romii arestați pentru diverse infracțiuni se declară fără ocupație și sursă de venit permanentă și, ca atare, primesc consiliere juridică gratuită și sunt judecați în stare de libertate, pentru a-și putea întreține familiile. Ulterior, li se pierde urma, fiindcă se mută în alte zone din Marea Britanie sau Irlanda.

Doar în cazul în care Rostas nu se va prezenta, de bună voie, pentru formalitățile de deportare, se va emite un mandat de arestare pe numele său.

Tot în anul 2011, pe lângă Noe Rostaş, procurorii din Dublin anchetau la acea dată și alți trei Rostaş acuzați de jaf.

Aceasta spre deosebire de bihorenii Cristian Rostaş (19 ani), Dănilă Rostaş (27 ani) şi Strugurel Rostaş (18 ani), care au fost prezentaţi pe 16 noiembrie în faţa instanţei din Dublin sub acuzaţia de furt. În cazul acestora însă, judecătorul Denis McLoughlin a decis să fie judecaţi în libertate şi să li se ofere şi consiliere juridică gratuită pe motiv că nu au serviciu şi nici o sursă de venit permanentă.

Baron Rostaş

Un alt bihorean a intrat în atenţia presei irlandeze, în vară, după ce Poliţia din Dublin a sesizat că Baron Rostaş, din Vadu Crişului, a virat 40.000 de euro în România, prin Western Union. Conform presei irlandeze, Rostaş a fugit din Irlanda în luna aprilie, după ce pe numele său fusese emis un mandat de arestare.

„Baron Rostaş, în vârstă de 40 de ani, câştiga mii de euro săptămânal, obligând femei şi copii să cerşească pe străzile oraşelor irlandeze“, nota Sunday World pe 18 iulie în articolul intitulat „The gypsy king“.

Gică Cioc – Balaurul Grupării de tip mafiot

Anul 1945. Romania se resimțea încă după Marele Razboi în care fusese implicată, iar situația politico-economică degenerase într-un val de infracțiuni fără egal cu precădere în cartierele bucureștene, acolo unde infractorii deja formaseră bande extrem de violente și de bine înarmate. Ca și cum nu era de ajuns, în vara aceluiași an, o serie de crime inexplicabile lovea Capitala. Peste 10 persoane fuseseră ciuruite cu gloanțe provenind din arme rusești. Cine ar fi încercat totuși să ancheteze un rus, fie el și criminal, în plină dominație sovietică? Așa cum era de așteptat, dosarul crimelor a fost înmânat comisarului Alimănescu, probabil singurul care nu se lovea de asemenea piedici.

Cercetările acestuia au scos la lumină o informație interesantă. Criminalii nu erau soldați sovietici, ci romani get-beget, iar victimele nu erau altceva decât rezultatele unui sângeros război între grupări de tip mafiot. Autorii asasinatelor? Gica Cioc, poreclit Balaurul datorita temperamentului sau violent, un cunoscut infractor din Ferentari și rivalul acestuia, Sandu Moise, cel poreclit Hitler, după mustață similară cu cea a dictatorului nazist.

Era 31 decembrie 1945, atunci când comisarul Alimănescu afla de la un informator că „Hitler” se găsește într-un restaurant de pe Calea Călărașilor, acolo unde petrecea noaptea dintre ani în compania membrilor bandei sale. Era momentul ca oamenii legii să intre în acțiune. Spre surprinderea acestora însă, atacul asupra infractorilor nu a mai avut loc niciodată. În aceeași noapte, Alimănescu ajungea în fața unei scene grotești. „Hitler”, împreună cu toți acoliții săi zăceau într-o baltă de sânge. Printre victime se aflau și oamenii lui Gica Cioc. Motivul? „Hitler” îi „suflase” iubita aliatului său cu luni în urmă. Înaintea oamenilor legii, infractorii se uciseseră reciproc, toți fiind înarmați cu arme automate rusești. „Epidemia crimelor” se stinsese.

Eugen Grigore – Răzbunarea

Cazul lui Eugen Grigore a fost mușamalizat de autoritățile comuniste, tocmai pentru a nu se afla că Romania anilor ’70 se afla în pragul unui conflict interetnic de proporții. Toate informațiile din țară trebuiau să arate bine. Cutremurătoarea poveste a ieșit la lumină cu mult mai târziu, mai precis în anul 2002, atunci când o razie a poliției ieșene îl scotea la lumină din canalele aflate în apropierea campusului studențesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legendă urbană. Cine este însă acest personaj misterios?

“Cine a fost, de fapt, Eugen Grigore? » Povestea nefardată a criminalului omagiat de galeria Stelei” articol de Gabriel Berceanu • 28 Septembrie 2012

Nu e nimic eroic în povestea omului glorificat de steliști, ci doar durere nesfârşită, nebunie cruzime și 28 de morți.

În mai 1974, şoferul ieşean Eugen Grigore îşi găseşte casa din Copou arsă, cu familia sa, soţia şi trei copii, moartă în ea. El află că nişte ţigani ar fi comis crima şi, din cauza pasivităţii autorităţilor, care tărăgănau ancheta, o ia razna, bea o jumătate de sticlă de coniac, se urcă în camion şi calcă, înainte şi înapoi, cu monstrul pe roţi, o şatră de ţigani din Cartierul Ciurea, omorînd 24 de bărbaţi, femei şi copiii!

Este închis şi moare, conform unor relatări, după ce a ieşit din închisoare, fiind la rîndu-i călcat de un camion în 2009!

Ieşeanul şi-a găsit familia ucisă şi casa arzînd în 1974. Miliţia şi Procuratura n-au putut rezolva cazul din cauza lipsei mărturiilor. Grigore avea 27 de ani. A intrat cu camionul într-o şatră de ţigani de la marginea oraşului, pentru a se răzbuna pe cei consideraţi vinovaţi. A fost condamnat la închisoare pe viaţă, mutat în spitale de psihiatrie, a ajuns pe străzi în 2001 şi se pare că a murit călcat de un camion, în 2009.

E mai mult decît o poveste. E un cutremur, unul întins pe durata unei vieţi. Un cutremur în care sîngele, moartea, răzbunarea, colapsul nervos, sărăcia şi impotenţa instituţiilor din România se regăsesc într-un amestec zguduitor şi înspăimîntător de firesc. Dar un cutremur în care nu poate fi vorba de respect.

Pentru că din suferinţa unui şofer de camion năpăstuit, din crima oribilă pe care au săvîrşit-o ţiganii din şatră, din felul strîmb în care autorităţile au reacţionat şi din anii petrecuţi apoi de Eugen Grigore în penitenciare, spitale de psihiatrie şi canalele Iaşiului nu are cum să se nască respect. Poate compătimire, oroare, înfrigurare, dar nu respect.

Final confuz tot sub un camion

Astăzi spunem ce se află în spatele unui nume simplu de pe un banner afişat la meciul Steaua-Rapid. Dacă mesajul s-a dorit discriminator, atunci aflaţi că Eugen Grigore se pare că nu avea nimic de împărţit cu ţiganii! Dacă a fost doar o răutate, veţi vedea că atît de odios se scrie scenariul vieţii lui încât nu mai e loc de aşa ceva. Dacă aflaţi că personajul invocat de galeria Stelei, cel care a ucis cu camionul 24 de ţigani dintr-o şatră care îi asasinase familia, e foarte posibil să fi murit tocmai strivit de un camion?

Ce legătură are cu sportul

Surse din ancheta făcută în anii ’70, comisarul Traian Tandin care a publicat prima oară informaţii despre acest caz, istorici şi contemporani ai evenimentelor din viaţa lui Eugen Grigore, recompun o rolă de film terifiant, ruptă şi dosită de instituţiile României comuniste.

Şi da, are legătură cu sportul, tocmai pentru a înţelege că la tragedii precum cea a lui Eugen Grigore nu ai de ce să faci referire în sport şi pe stadion. Nici măcar nu e drept, faţă de suferinţa celor în jurul cărora s-a scris povestea, să fie folosite în vreun fel.

“Cazul lui Eugen Grigore este un caz care ţine de penal, nu de istorie. El nu este un simbol uşor apelabil. În nici un caz nu face parte din galeria eroilor. Nici măcar a celor negativi. E mai curînd drama individuală a unui om” (Ovidiu Buruiană, lector universitar Facultatea de Istorie Iaşi)

Cum a ajuns un şofer de camion din Iaşiul anilor ’70 subiect pentru galeriile de fotbal bucureştene în 2012.

După ce şi-a pierdut soţia şi cei trei copii, şoferul a strivit cu roţile camionului 24 de ţigani de la marginea Iaşiului. La 25 de ani distanţă, se pare că a împărtăşit acelaşi sfîrşit. Între timp, a schimbat închisoarea cu spitalul de nebuni, a fost eliberat şi ţinut în viaţă de studenţi, apoi arestat în 2002 pentru că “vindea” locuri în canalele Iaşiului.

La sfîrşitul primăverii lui 1974, Eugen Grigore e şofer pe camion în Iaşi. Sîntem undeva prin luna mai, pe 28 martie Ceauşescu devenise primul preşedinte al României socialiste, pe 9 aprilie se inaugurase stadionul Steaua, iar pe 6 aprilie ABBA cîştigase Eurovisionul cu piesa Waterloo. Dar succesul suedezilor nu e tocmai o ştire de senzaţie pentru Eugen Grigore. Sau poate că nici nu e o ştire. Munceşte şi cîte 14 ore pe zi, dus-întors la autobază. Astăzi îl cheamă directorul şi-l anunţă să plece de la lucru, că-i arde casa.

I-au încuiat familia în casă şi au dat foc

Familia Grigore locuieşte în cartierul Copou. La 27 de ani, Eugen e căsătorit şi are trei copii. Ajunge în faţa casei şi înlemneşte: clădirea e în flăcări, vecinii au umplut strada, plângând. Ei au anunţat la Miliţie şi cumva a ajuns vestea şi la autobaza la care munceşte Eugen. Şi tot vecinii recompun în anchetă ce s-a petrecut, după cum povesteşte comisarul Traian Tandin, reputat specialist judiciar care s-a ocupat de caz:

“Un grup de ţigani provenind din şatra stabilită la marginea Iaşiului, în zona Ciurea, mergea pe străzile Iaşiului în căutare de fier vechi, sticle şi orice ar fi produs bani. Aceştia au crezut că nu-i nimeni acasă la familia Grigore, au intrat să fure, n-au găsit mai nimic”

Soţia lui Grigore se pare că se afla împreună cu copiii în curtea interioară. Au auzit că e cineva în casă, au intrat şi au fost imobilizaţi. Ţiganii i-au încuiat înăuntru şi au dat foc locuinţei. “Se pare că erau doar femei şi copii între cei care au comis nenorocirea”, completează alte surse din anchetă.

Nu au existat probe împotriva ţiganilor

Militia din Iaşi începe să îşi facă treaba. Cercetări, martori, investigaţie. “Nici unul din vecini nu a vrut să depună mărturie, de teama ţiganilor”, spun oameni din anchetă. Eugen Grigore a început să trăiască practic în faţa Miliţiei, aşteptînd să se întîmple ceva.

Se pare că au trecut aproape două luni, iar concluzia a rămas aceeaşi: lipsă de probe. Ba mai mult, în acest interval şoferul începe să primească ameninţări repetate dinspre comunitatea de ţigani, ca să renunţe la demersuri. Eugen face şi o plîngere penală pentru asta, documentul a dispărut.

“Am studiat extrem de atent în Facultatea de Drept acest caz, pentru că este exponentul eşecului statului român în a reuşi prin organele de drept, poliţie şi justiţie, să rezolve gravele probleme antisociale şi infracţionale cauzate de ţigani în România. De fapt, neputinţa, corupţia, indiferenţa statului român l-au împins pe Eugen Grigore să-i omoare pe ţigani” (Iulian Urban, avocat şi senator, pe blogul personal)

“A intrat de-a dreptul cu camionul, 24 de morţi!”

Nimeni nu poate depune mărturie că a fost vorba de incompetenţa anchetatorilor sau de lipsa probelor. Cert este că Eugen Grigore îşi cumpără o jumătate de litru de coniac, o ascunde sub scaunul camionului şi pleacă la muncă. În jurul prânzului, ajunge la marginea Iaşiului, lângă şatra de ţigani.

“A povestit cum a dat peste cap băutura, apoi a călcat la maximum pedala de acceleraţie şi a intrat de-a dreptul, la întîmplare, în corturile, căruţele şi adăposturile improvizate ale ţiganilor” (Traian Tandin, comisar)

Miliţienii ajung la locul faptei şi se îngrozesc. Pe o suprafaţă uriaşă, cadavre, răniţi, sînge şi urlete. La ceva distanţă, în camion, Eugen Grigore aşteaptă. E arestat. Se constată 24 de decese, femei, copii, bărbaţi. “A omorît şi mulţi cai, povesteau şoferii de ambulanţă care au adus vreo 50 de răniţi. Îi preluau pe rînd în salvare, cîte 2-3 aduşi la spital, ca să nu iasă iureş”, completează oameni care lucrau în acea vreme la Spitalul din Iaşi.

“I-ar fi ucis şi dacă erau chinezi!”

Povestea devine una ciudată şi va rămîne aşa în istoria criminalisticii de la noi. Cazul e trecut imediat la sertar, muşamalizat şi acoperit de autorităţile comuniste. Nu există mărturii în presa vremii, Eugen Grigore e condamnat rapid la închisoare pe viaţă, iar ce a mai rămas din şatră e mutat cu camioanele militare la 120 de km, în jurul Botoşaniului.

“Am omorît 24 de oameni, bărbaţi, femei şi copii, iar totul a fost imediat trecut la “strict secret” de Securitate şi Miliţie, care nu voiau să apară un conflict între ţigani şi români. Toate urmările acestei răzbunări au fost şterse” (Eugen Grigore, în declaraţia dată anchetatorilor şi publicată de comisarul Tandin)

“Era un şofer de tir, la 27 de ani. Nu există nici o mărturie că ar fi avut gînduri împotriva ţiganilor înainte de nenorocire. Şi dacă erau chinezi, tot la fel ar fi făcut. A vrut să răzbune moartea familiei, pentru că autorităţile nu-şi făcuseră treaba” (surse din rîndul anchetatorilor)

Atitudinea autorităţilor comuniste se justifică simplu în acel context politic şi social: orice sursă de posibil conflict interetnic trebuia să dispară, România nu putea fi spaţiul unor asemenea tensiuni, câtă vreme ele erau prezentate şi înfierate strict ca particularităţi ale Occidentului. Comuniştilor le-a fost teamă că ţiganii şi românii vor porni măcelul la Iaşi.

Mutat din închisoare la psihiatrie

În 1990, pedeapsa lui Eugen Grigore, închisoare pe viaţă, este transformată în 28 de ani de detenţie. Între timp, ceva se întâmplase în lumea lui. “Şi-a pierdut minţile în închisoare. Poate n-a putut să suporte regimul, poate că n-a trecut niciodată peste pierderea familiei, nimeni nu poate şti”, povesteşte Traian Tandin. În 1995, la vîrsta de 48 de ani, Eugen Grigore e internat la Spitalul de neuropsihiatrie Botoşani. Culmea, chiar în oraşul la marginea căruia fuseseră mutaţi ţiganii care i-au supravieţuit în ’74!

“Am ştiut despre acest caz încă dinainte de ’89, dar era un subiect tabu. Am crezut că Eugen Grigore a murit în penitenciar, sincer să fiu”, povesteşte comisarul Tandin. Doar că, pe 12 martie 2002, Poliţia din Iaşi efectuează o razie pentru a rezolva problema oamenilor străzii ce se adăposteau în sistemul de canalizare al oraşului. Şi îl găseşte pe Eugen Grigore.

Eroul studenţilor, şeful canalelor

Fostul şofer de camion părăsise Spitalul de Neuropsihiatrie Botoşani în 2001. Vreme de un an, a trăit prin canalele de lângă Institutul de Agronomie Iaşi. Nu mai avea rude, nu mai avea nimic. A fost ajutat în această perioadă, cu hrană, alcool şi ţigări, de studenţii ieşeni. În jurul lui se crease o legendă urbană care îl proteja. Dar chiar era nebun Eugen Grigore?

“Studenţii l-au ţinut în viaţă, dar nu ştiu cît de mari erau problemele de sănătate pe care le avea. Asta pentru că razia Poliţiei din 2002 a avut loc în urma unor sesizări: un personaj «închiria» locurile din canale pe cîte zece-douăzeci de mii de lei. Era un fel de şef!” (Traian Tandin)

Misterul bărbatului ucis de camion

Din 2002 nu s-a mai ştiut nimic de Eugen Grigore. S-a speculat că s-ar fi sinucis la cîteva luni după razie, că ar fi murit de moarte bună după 2004. Numai că, pe 23 iulie 2009, o ştire aparent banală se strecoară în presa ieşeană. Un bărbat de 62 de ani, fără adăpost, este strivit de un tir în faţa gării.

Articolul apare în “Bună ziua Iaşi” şi vorbeşte despre un personaj fără casă care umbla prin Iaşi şi prin comuna Mironeasa, aflată la 40 de kilometri. Călcat în faţa gării după ce a traversat neregulamentar, nervos că taximetriştii de la care cerşise bani îl expediaseră. Numele lui este Eugen Grigore.

Cum s-a auzit de Eugen Grigore

Cazul a fost publicat de comisarul Traian Tandin în cartea “Cei mai odioşi 100 criminali români”. Ulterior, mai multe site-uri, printre care şi descoperă.ro, au reprodus fragmentar elemente din poveste. Interesant este că, din 2005 pînă anul trecut, pe mai multe bloguri şi forumuri apar rezumate ale materialului lui Tandin, toate sub semnătura aceluiaşi utilizator, “PCH”, abrevierea dinamoviştilor din Peluza Cătălin Hîldan.

“Libertatea” a republicat în 2011 materialul comisarului Tandin. Povestea lui Eugen Grigore a rămas un subiect tabu în mediul judiciar, dar e cunoscută şi promovată în rîndul organizaţiilor de extremă dreapta.

“Eugen Grigore este un personaj tragic în sine, instrumentalizat, din necunoaştere şi din lipsă de respect, împotriva celuilalt” (Ovidiu Buruiană, lector universitar Facultatea de Istorie Iaşi).

“Există o istorie a urii interetnice, materializată în secolul XX în deportări colective motivate ideologic şi ajungînd pînă la lagărul de concentrare şi exterminare. Dar din ce ştim, Eugen Grigore nu face direct parte din această istorie” (Diego Ciobotaru, cercetător în istoria mişcării sportive în România).

Asasinii care au pătat de sânge istoria Iașiului. “Măcelarul” cu 25 de victime

Bine ascunse în cotloanele întunecate ale istoriei, faptele unor persoane care au locuit printre noi de-a lungul vremii pot face si acum parul măciuca. Iașiul a dat în istoria recentă multe personalități marcante pentru societatea românească, însă și câțiva dintre cei mai sângeroși criminali. Din Iași provine și criminalul în serie cu cele mai multe victime, peste 25, toate ucise cu sânge rece și păstrate ca trofeu sub dușumeaua locuinței. Tot în Iași a sălășluit zeci de ani și unul dintre cele mai mari secrete ale fostei miliții: răzbunarea pe țigani a unui șofer care a ucis 24 de persoane cu un camion.

Istoria nu-i consemnează doar pe cei buni sau pe cei care ne-au schimbat în bine viețile. Paginile de istorie îi consemnează și pe cei care au lăsat familii întregi înlăcrimate sau care au șocat o lume întreagă prin faptele lor abominabile. În fiecare decadă a ultimului secol, în Târgul Iașilor au existat persoane a căror minte a rămas ferecată și în prezent. Asta pentru că nimeni nu poate ști ce este în mintea unui om care decide sa îl ucidă pe un altul. Sau zeci. Unii au făcut-o din răzbunare, alții în scopul jafului iar câțiva, chiar din plăcere.

„Măcelarul din Iași”

Numele lui Vasile Tcaciuc poate fi regăsit în zeci de cărți contemporane dedicate criminalilor în serie. Până și pe celebrul site Wikipedia, Tcaciuc a fost inclus în lista asasinilor în serie cu cele mai multe victime. E singurul român de acolo, fiind pe locul 25 cu 26 de victime. Vasile Tcaciuc a trăit în Iași în anii ’30. Înainte de a-și începe lunga serie de crime, așa după cum chiar el a mărturisit atunci când a fost prins, asasinul și-a confecționat un topor special. Care să nu-i alunece din mâini și cu care a luat viața victimelor sale. Infractor de meserie, ironia sorții a făcut ca în 1935, atunci când cadavrele lui Tcaciuc au fost descoperite, acesta să se fi aflat în arestul poliției. Însă nu pentru crimă, ci pentru tâlhărie și jaf.

Într-una din zilele acelui an care a îngrozit liniștitul târg al Iașilor, noul proprietar al unui imobil era alertat de câinele său care zgâria dușumeaua casei. Pentru a descoperi ce ii producea neliniște patrupedului sau, omul a săpat în locul în care acesta lătra de zor. Surpriza a fost una macabră. Sub podeaua locuinței fostului proprietar, Vasile Tcaciuc, zăceau șase cadavre. Cele șase victime fuseseră ucise într-un mod brutal, lovite cu toporul personalizat a lui Tcaciuc. Acela a fost momentul în care istoria l-a consemnat pe asasin ca „Macelarul din Iasi”. Un supranume pe măsura având în vedere că majoritatea victimelor lui Tcaciuc fuseseră ciopârțite după moarte.

„Macelarul” nu a recunoscut inițial comiterea crimelor, însă s-a dat de gol după ce a fost pus fața în fața cu două dintre fostele sale concubine. Confesiunea sa i-a șocat însă și pe polițiști. Pe lângă cele șase victime găsite în fosta sa locuință, Tcaciuc mai uciseseră alte douăzeci de persoane, printre care și un copil. În urma relatărilor sale, 21 dintre crime au putut fi demonstrate. Restul cadavrelor nu au putut fi găsite fiind înghițite, cel mai probabil, de pământ. În timpul reconstituirii uneia dintre crime, Tcaciuc a profitat de neatenția celor care îl supravegheau și a încercat să fugă. A fost împuscat mortal cu un pistol.

Nici Iașiul zilelor noastre nu a fost ocolit de fapte terifiante. În ultimele două decenii, aproape în fiecare an a existat câte o crimă care ne-a lăsat fără răsuflare. Unul dintre criminalii din perioada postdecembrista cu cele mai multe victime la activ este Teodor Covali. În 1993, acesta îngrozea comunitatea după ce cu o secure iși omora fără milă nevasta și feciorul de 16 ani. Internat ulterior la „nebuni”, Covali s-a îndrăgostit de o pacientă, iar când aceasta a vrut să-l părăsească, a înjunghiat-o mortal. Ulterior, cu aceeași armă, a ucis și o asistentă a azilului.

Alt caz șocant a fost cel a lui Valentin Baicu, care în 1997 și-a ucis sora, pe concubinul acesteia și copilul lor, din cauza unui motiv stupid. Nu-l suporta pe iubitul sorei. Trei ani mai târziu la Iași a avut loc un asasinat care a șocat întreaga țara. Liderul de sindicat de la Tepro a fost ucis de doi asasini plătiți de șefii acestei instituții. Și lumea a fost șocată, în 2005, tot de un criminal din Iași: Luminița Șolcan. În fața a mii de persoane, ieșeanca a înjunghiat mortal un preot, în Franța.

Florea Râmaru – Tatăl lui Ion Râmaru

Pornirile criminale ale lui Ion Râmaru pot fi considerate ereditare. Tatăl lui Ion, Râmaru Florea, a ucis și el, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mai multe tinere. La vremea respectivă, asasinatele au rămas cu autor necunoscut, criminalul fiind identificat abia după 28 de ani.

În vara lui 1944 în București acționa un criminal feroce care dovedea și un curaj nebunesc. Intra peste femei în casa, noaptea, și le omora lovindu-le în cap cu un corp contondent. De fiecare dată, acționa doar când era furtună. Toate victimele au fost ucise în încăperi situate la subsolul clădirilor.

De fiecare dată anchetatorii au descoperit la locul omorului amprente și urme de bocanci militari, mărimea 42/43. Misterul crimelor din ’44 a fost dezlegat doar în 23 octombrie 1972, la un an după executarea lui Ion Râmaru.

Atunci, la Institutul Medico-Legal a fost adus cadavrul tatălui lui Ion, Râmaru Florea. Bărbatul murise la 53 de ani, în urma unei căzături din tren. Ceea ce a atras atenția asupra lui a fost faptul că avea o înălțime de 1,74 și mărimea 42 la picior. Imediat au fost comparate urmele digitale recoltate de la crimele din 1944, care au dus la aceeași concluzie.

sursa: negraru.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here