La București, acum 26 de ani, Nicolae Ceaușescu avea ultimul discurs din viața lui. Atunci lumea l-a huiduit și cei care au trăit momentul au realizat că se terminase. Cortina de fier căzuse în tot estul Europei, doar la noi părea că nu o va face niciodată. Timișoara era în capătul celălalt al țării și părea prea departe.
După aceea totul a fost istorie. Iar după 26 ani totul tinde să fie dat uitării. Morții revoluției, teroriștii, armata trăgând, masacrul de la Otopeni, conturile lui Ceaușescu etc, etc.
Fantomele bântuie. Castele, locuri unde s-au petrecut grozăvii. Fantomele revoluției au obosit. Nu mai bântuie pe nimeni și nimic. S-au transformat într-un nor de fum care s-a disipat ca și cum n-ar fi fost niciodată.
Le mai resuscităm pe 21 sau 22 decembrie când cu câteva articole, fotografii de arhivă sau concerte ne aducem aminte că în decembrie 89 au murit oameni ca toți ceilalți să-și ia ”rația de libertate”. Și ne-am luat-o cu vârf și îndesat.
După 26 de ani suntem prea ocupați, obosiți sau scârbiți să ne mai pese de fantomele unui sfârșit de an când pe străzi a curs sânge. Ne este bine, ne este rău, facem ce putem. Ce vrem sau ce nu vrem. Trăim în democrație și de la decembrie la decembrie ridicăm din umeri.
Și până la urmă cui îi place să fie bântuit? Generația revoluției va îmbătrâni și va dispărea. Noua generație are deja alte preocupări, iar cei care au orchestrat decembrie 89 răsuflă ușurați că nu-i mai întreabă nimeni nimic. Nici măcar de sănătate.
