Sediul central al PSD era luminat a giorno. Limuzine intrau și ieșeau de parcă brusc, social democrații, vroiau să deschidă un show room cu bolizi de lux. Din când în când, se auzea câte un chiot de genul ”am înfrânt Liviuleeee!!!! Ihaaaa!!!”, iar toată lumea zâmbea din colțul gurii complice.
În biroul său, îmbrăcat la patru ace, Don Livio aștepta ca hair stilistul să-i termine de aranjat mustața. Înghesuiți unii în alții, viitorii miniștrii ai României păstrau o tăcere respectuoasă. Din când în când se auzea o muscă cum bâzâia prin birou, dar era probabil ultima muscă a începutului de an. Țoc, țoc, scotea stilistul din foarfecă. Într-un final, Il Cappo se declară mulțumit și-l concedie cu un gest brusc pe frizer. ”Îți ridici banii de la casierie. Te pupă tata.”. ”Săru’ mâna șefu, ne vedem peste o lună”, murmură hair stilistul înainte de a ieși. ”Te chem la remaniere, n-ai tu treabă”, strigă după el Don Livio.
Brusc atmosfera se relaxă și toți începură să vorbească unii peste alții. Se auzeau frânturi ”am și eu un nepoțel, deștept…”, ”ce facem cu contractul de la…”, ”io vroiam la interne…”, ”unde este prim ministrul?”.
La ultima întrebare, cu un gest de patrician sictirit, Don Livio făcu tăcere în birou. ”Sorin e cu treabă.L-am trimis să-mi ia niște Orbit cu aroma de Jojoba că doar mergem la Cotroceni și tocmai a mâncat niște icre negre cu praz și miroase”. Zâmbete și râsete ușurate.
”Deci, continuă Il Capppo, ochii la mine. Când zâmbesc eu, zâmbiți și voi. Când mă încrunt, vă încruntați. Ia, hai, să facem niște exerciții să nu păreți că sunteți excesiv de veseli sau constipați”. O jumătate de oră zâmbiră și se încruntară. Într-un final, Don Livio se declară mulțumit. ”Hai că merge, nu sunteți voi de Hollywood, dar nici țara asta nu-i America. Încă se difuzează filme cu ilegaliști, deci avem șanse”.
”Când dați mâna cu neamțu strângeți bine, să vadă vlagă, să simtă forță. Să nu creadă că e de capul lui la Cotroceni acolo. Ăștia mai grăsuți, sugeți burțile că iar zice poporul că suntem îmbuibați. Și să nu mai aud că cutare vroia la nu știu ce minister și cutare la altul. Unde v-am pus, acolo stați, că nimeni nu-i de capul lui. Capisci?”.
”Oui patron!”, răspunseră în cor.
”Învățământul!”. ”Aici!”, răspunse Pavel Năstase. ”Să nu te pună dracu să silabisești jurământul. Îl citești de 10 ori înainte!”. ”’nțeles șef.” ”Băieții de la ALDE. Căline, discuți numai cu mine, ce fac ei e treaba mea. Ne înțelegem și noi ca oamenii, da?”. ”Clar cristal!”, răspunse Tăriceanu.
”O ultimă chestie: care vrea pune mâna pe Biblie, care nu măcar mimați. Sevil tu ești cu Coranul, să nu cumva să zici la final Alah Ahkbar că ne linșează ăștia. Dumnezeu e același peste tot și după cum vedeți e cu noi. Deocamdată. Să profităm. S-a priceput?”.
Un cor de daaaa se reverberă între pereții biroului. Fețele erau transpirate, dar zâmbitoare. Femeile își retușau machiajul, iar cei mai grăsuți sugeau burțile.
”Și acum dragii mei, să ciocnim o cupă de șampanie, n-o dați shut pe gât, și hai la Cotroceni. Pe neamț, pe țara lui”. Viitorii miniștrii ieșeau din sediu râzând și bătându-se prietenește pe spate. Din când în când din sediu se auzeau aceleași chiuituri ”am înfrânt!!! Ihaaa!!!”. Auzindu-le, Don Livio rânji șmecherește, iar o lacrimă i se prelinse din colțul ochiului stâng.
