Femeia din localitatea prahoveană Comarnic, cea care a fost condamnată la 16 ani de închisoare de Tribunalul Prahova pentru o crimă pe care nu a comis-o, vrea să-l întâlnească pe procurorul Constantin Plăcintă, cel care a condus ancheta și care a trimis-o în arest și mai apoi în pușcărie.
Viorica Vișan a fost condamnată în 1994 după ce procurorul de caz a considerat că ea este cea care și-a omorât soacra.
“Noi nu eram în relații. Nu vorbeam cu soacra mea, dar de aici și până la omor e mult. Vecinii mei știau că mă mai certam cu soacra mea, iar procurorul pe ei i-a ascultat nu pe mine. Nu au făcut reconstituire, n-au făcut nimic. M-au luat de acasă să dau o declarație și m-am mai întors după zece ani. M-au eliberat abia după ce fiul meu s-a autodenunțat. Mai aveam de executat câteva luni de pedeapsă când mi-au dat ei drumul. Am intrat în închisoare când aveam 44 de ani și am ieșit, în 2004, când aveam 55 de ani. Ce să mai faci, unde să te mai duci…” povestește Viorica Vișan.
Părăsită de soț încă din perioada în care se afla în pușcărie, atunci când a ieșit din închisoare nu mai avea niciun rost pe lume. A plecat în Spania, ajutată de o cunoștință, unde și-a găsit de lucru. A rămas aici un an și jumătate, până în ziua în care familia la care făcea menaj a fost atacată de hoți în casă.
“Îmi plăcea acolo. Îmi făcusem un rost. Eram liniștită, dar nu am suportat ideea că pot să mor pe meleaguri străine și m-am întors acasă”.
Aici femeia și-a angajat un avocat și a dat statul în judecată. Avea tot dreptul să primească daune morale pentru chinul de a sta nevinovată în închisoare timp de zece ani de zile departe de copiii săi. În urma procesului instanța a decis că Viorica merită 1000 de euro despăgubiri.
„Nu-mi trebuie banii ăștia. O mie de euro? Ce să fac cu o mie de euro. Să-i oprească ei. În ce țară trăim? Oamenii ăștia care ne conduc ar trebui să se îngrijească de cei care stau de pomană prin închisoare să aibă și ei încotro se duce atunci când ies”, spune Viorica.
Femeia a încercat pe cale civilă să-și sporească veniturile, pentru că acum trăiește dintr-o pensie socială de doar 400 de lei. A dat din nou statul în judecată și a cerut ca cei zece ani de închisoare, perioadă în care a muncit ca infirmieră la cabinetul medical de al Târgșor, la bucătăria penitenciarului și la grădină să-i fie calculați ca vechime în muncă. Instanța i-a respins cererea ca tardivă.
Cu viața distrusă complet, Viorica speră să i se îndeplinească măcar dorința de a-l întâlni față în față pe cel care a făcut ca toate aceste nenorociri să i se întâmple.
“Vreau să-l întreb dacă el doarme bine noaptea pe pernă când știe că a trimis un om nevinovat în închisoare? Vreau să-l întreb dacă copiii lui sunt bine, pentru că ai mei nu sunt deloc? Vreau să-l privesc în ochi. Atât mai vreau.”
Viorica spune că în timpul anchetei nu a știut ce se întâmplă cu ea și că a scris totul după dictare, iar procurorul nu a ținut cont de probele existente. Abia după ce fiul său Cristian s-a autodenunțat, abia atunci judecătorii de la Alba Iulia au acceptat să o lase în libertate. Era prea târziu. Eliberarea Vioricăi a venit în momentul în care mai avea de executat doar șapte luni de pedeapsă.