Nicicând o instituție precum DNA n-a fost mai mediatizată în România. Știrile despre corupții care dimineața intrau plin de morgă alături de avocați și seara ieșeau plini de lacrimi cu mâinile în brățările de inox au indus românului obișnuit o ușoară satisfacție. Pe ideea că ”li s-a înfundat și lor” și că ”iată că se poate și la noi”.
Într-o țară în care de la vânzătorul de covrigi de la colț și până la profesorul dintr-un liceu toți sunt de acord că ”se fură ca în codru”, primul gând al românului care privește un politician este că ”o să sse îmbogățească pe spatele nostru”. Iar aceiași mentalitate se răsfrânge și asupra directorilor, șefilor mari, oamenilor de afaceri care au lucrări cu statul. E o corupție generalizată de la un capăt la celălalt al țării.
Fără a încerca să disecăm relația DNA versus ”clienții” acestei instituții, să ne oprim totuși la cei din urmă. Unii dintre ei dau impresia că nu se uită la televizor, nu citesc știrile. Sunt tipul ăla de oameni care, cu toate că văd aproape zilnic diferite personaje duse încătușate spre arest, reușesc să fie prinși în flagrant cu câte niște bani în plic: Uimirea lor de după e priceless. Îi vedem cum cască niște ochi imenși întrebându-se cum de li s-a întâmplat lor așa ceva. Dacă n-ar fi o chestie care ține de libertatea lor, ar fi ciar amuzant, dar nu e frumos să râzi de nenorocirea omului
O altă categorie ar fi cei care sunt din sistem. Și care se cred apărați de același sistem pe care-l pervertesc prin ceea ce fac. Aceștia suportă cel mai greu momentul când sunt luați pe sus. Unii dintre ei își revăd foști colegi, unii chiar foști subalterni, numai că de această dată sunt pe o poziție din care nu mai pot comanda sau cere favoruri. Probabil că în nopțile lungii când au coșmaruri, visează sigla DNA.
O ultimă categorie sunt cei care au făcut niște scheme, știu că le-au făcut, dar cred că trecerea anilor îi scapă automat de vreo răspundere. Iar în tot timpul ăsta pozează în fete mari, adevărate Albe ca Zăpada, iar uneori mai și aruncă acuzații împotriva unor adversari strigând cât pot de tare ”coruptul e el!”. Momentul trezirii este când intră la audieri. Se comportă ca cei prinși cu plicul de bani. Adică, după atâta timp a venit scadența? Nota de plată?
În majoritatea cazurilor, oricare ar fi categoria celor cu musca pe căciulă și cu mâinile mânjite de la borcanul cu miere care părea fără fund, s-ar putea ca să ajungă la concluzia că nu a meritat. Că niciodată o mașină, o vilă, o sumă în euro, o excursie plătită de altcineva pe afară nu pot valora mai mult ca libertatea. Ar fi bine să ajungă la concluzia asta și ar fi bine ca justiția să termine ceea ce a început.
