carmen gheorghe cu lacrimi in ochi la despartirea de colegi 0001413 1

Ziarul Incomod continuă seria de interviuri cu acei oameni care reprezintă instituțiile unde lucrează sau pe care le conduc! Pentru interviul de astăzi, reporterii noștri au discutat cu directorul Poliției Locale Ploiești, Carmen Gheorghe, care ne-a vorbit despre experiențele ei din stradă, dar și despre ce presupune să fii o femeie care conduce o instituție formată preponderent din bărbați care nu întotdeauna acceptă acest lucru. Reporterii noștri au aflat că în tinerețe Carmen Gheorghe a fost „Miss Foraj”, dar asta nu a împiedicat-o să participe la intervenții dificile, precum una din cartierul Mimiu când a fost amenințată cu o sabie de un bărbat supranumit Zorro. În plus, Carmen Gheorghe ne-a povestit cum a luat ființă Poliția Locală Ploiești, dar a făcut și mărturisiri despre situația de la ora actuală, când este nemulțumită de unii dintre angajați, dar și de cum a găsit lucrurile după ce instituția a fost condusă timp de cinci ani de alte persoane.

Reporter: Cum s-a format Poliția Locală? Știm că ați fost de la început parte din acest proiect:

Carmen Gheorghe: Poate că a fost o idee destul de nebunească la momentul 2004, când am început să cochetez împreună cu primarul de atunci, Emil Calotă, pentru o viitoare Poliție Locală, la vremea respectivă luând naștere un proiect după modelul elvețian al Poliției Comunitare. După numeroasele noastre întâlniri cu reprezentanți ai Ministerului de Interne, domnul Fătuloiu a venit și a propus acest proiect după modelul elvețian pentru cinci municipii, printre care și Ploiești. Cert este că noi am fost atunci primii care ne-am înființat, în aprilie 2005, după această componență a proiectului. La momentul aprilie 2005 probabil că au luat naștere și al Poliții Comunitare, dar nu după modelul acestui proiect elvețian. Acest proiect unea toate serviciile de control care existau la momentul respectiv în cadrul Primăriei sau al Consiliului Local și a făcut să devină o singură instituție.

Reporter: Care a fost impactul pentru oameni când s-a înființat Poliția Locală?

Carmen Gheorghe: În afară că era ceva nou, în 2005 această structură a preluat gardienii publici care erau înființați la nivel de Consiliu Județean și personalul primăriei. Până în 2005 eu am fost directorul Direcției de Control Comercial Comunicare și Ordine Publică. Prin acest element din acea direcție de comunicare la vremea respectivă, eram în colaborare cu gardienii de la momentul respectiv, pentru că municipiul Ploiești avea această colaborare și anumite zone de patrulare. Această idee a proiectului de Poliție Comunitară a fost, zic eu, ca o mănușă pentru municipiu pentru că dintr-un foc am avut un plus de oameni pe stradă. Un plus de oameni care la momentul respectiv, așa cum auziți și acum „a, un gardian public”… Lumea nu prea dădea doi bani pe gardienii publici, ceea ce pe mine în 2005 m-a făcut să vreau să dezvolt mai mult aria aceasta de a cunoaște omul, și nu ștampila care le era pusă, „gardianul public”. Printre oamenii pe care i-am preluat la acel moment, pentru că s-a făcut o comisie la nivel de primărie și de Consiliu Județean, din tot personalul pe care îl aveau la momentul respectiv noi am făcut o triere pentru municipiul Ploiești, a fost o selecție. Mai mult decât atât, bunurile pe care le-au avut în patrimoniu gardienii publici au fost preluate de noi. Chiar la momentul acela șeful gardienilor publici era domnul colonel Grigore Vasile și am putut colabora foarte bine, ba mai mult, Ploieștiul a avut ca repartiție și ce au avut mai bun, să zic așa, din patrimoniul gardienilor publici și a avut prioritate la a-și alege personalul. La momentul 2005, Poliția Comunitară a început cu o structură de 450 de oameni. În momentul de față avem 240. Faptul că ei au fost o structură militarizată s-a cunoscut foarte mult. În momentul de față noi ca structură suntem funcționari publici cu uniformă, nu suntem militarizați, asta este practic diferența dintre noi și celelalte forțe de ordine publică, cum ar fi poliția națională sau jandarmeria. Lumea trebuie să cunoască faptul că există o diferență între noi, ca atribuții și ca structură. Noi nu avem statut special, de aceea și observați că media de vârstă este deja depășită, pentru că vorbim de 2005, când personalul era undeva la 30-40 de ani. Uitați-vă că au trecut 12 ani și s-a depășit o medie de undeva la 50 de ani. Nu mai găsiți nici la poliție, jandarmi sau pompieri oameni depășind 51 de ani. Uitați-vă că noi la 56, 57, 58 încă suntem pe stradă, nici condiția fizică nu ne mai ajută în momentul de față, inclusiv partea de sănătate, am colegi care au diabet, tensiune sau cea mai nemiloasă boală, cancerul. Chiar avem probleme serioase, și nu doar în Ploiești, ci vorbesc în toată țara. Faptul că nu avem un statut nu special, pentru că până la urmă trebuie să ne vedem și noi lungul nasului ca să zic așa, mai pe românește, nu dorim un statut special cum au polițiștii și jandarmii, dar un statut specific acestei profesii de polițist local ar trebui să existe și eu cred că în momentul de față toate forțele acestea ale sindicatelor, dacă s-ar uni într-una singură, probabil că cineva ne-ar asculta mai mult și ar face în așa fel încât să ne dea mai multe drepturi. Din păcate spun că sunt mai multe sindicate și în loc să avem toți același interes, mai mult ne dezbinăm. Este o necesitate, eu ca director mi-aș dori foarte mult să lucrez cu tineri pentru că aceasta este cerința în oraș, în toate sesizările pe care le primesc de la cetățeni și aș vrea să mă implic mai mult, dar totodată, ce să le fac oamenilor mei, cu ei lucrez de 12 ani, dacă asta este starea sănătății nici nu pot să cer mai mult.

Reporter: Pentru ce fel de probleme sună oamenii cel mai frecvent la Poliția Locală?

Carmen Gheorghe: Nu știu dacă aș putea să spun că sunt de ordine publică sau că sunt de mizerie. Îmbucurător pentru mine ca director este că în momentul în care am creat acest dispecerat non stop și acest telefon care are număr scurt, oamenii au început să ne apeleze din ce în ce mai des. Numărul a ajuns undeva la care nu se mai poate răspunde, avem trei numere pe dispecerat. Cetățenii au început să vadă și să facă o diferență între apelat la celelalte instituții și probabil că acesta este și un avantaj, mergând mai repede la o sesizare. Poate că nu reușim să mulțumim toți oamenii, dar atât cât ne stă în putință prin atribuțiile pe care le avem și la modul la care putem să intervenim, eu nu pot decât să le mulțumesc colegilor mei care se implică în teren. Sunt și situații în care suntem solicitați și de fapt nu era nevoie de intervenția noastră. Sunt situații în care oamenii sunt deranjați pe liniștea publică, adică depășesc orele de liniște cu muzică, cu scandal, cu grătar în fața blocului. Acum nici nu pot să fiu depășită de situație că pe o scară pe care locuiesc persoane mai în vârstă sunt și câțiva tineri care stau seara în fața blocului și mai vorbesc sau mai cântă. Nici nu poți să fii absurd, ei unde să se ducă? Trebuie și noi și oamenii, colegii mei, să discearnă foarte bine fiecare speță pentru că pui mâna pe telefon că nu-ți convine, dar poate că nu trebuie să amendezi oriunde te duci. Am avut și spețe cum sunt cele cu tinerii din parcuri, Sala Sporturilor în mod deosebit, în care stau cu picioarele pe bancă, mănâncă semințe, înjură, spun cuvinte urâte. Vă dați seama, nu pot să le cer același lucru, aici chiar vreau implicare. Avem foarte multe situații pentru că încă sunt persoane care din gardieni, din comunitari nu îi scot și ceea ce pot să vă spun este că am foarte mulți colegi care sunt absolvenți, cu una, două facultăți, au mastere… Mi-ar plăcea mult să cred că nu mai sunt gardienii din 2004, 2005 și chiar s-au dezvoltat foarte mult. Personalul care a fost angajat ulterior a fost după cerințele funcționarului public. Mai mult, în 2010, schimbându-se legislația din Poliție Comunitară în Poliție Locală au fost obligați să facă acele cursuri de trei luni la Școala de Poliție. Chiar dacă au fost trei luni, au fost trei luni comasate. Da, poate nu la nivelul celor din Poliție, dar aceiași structură, a fost o tematică foarte încărcată, din toate domeniile.

Reporter: Sunt frecvente cazurile de ultraj asupra polițiștilor locali?

Carmen Gheorghe: Nu, n-aș putea spune că sunt foarte dese. S-au și întâmplat, dar sunt cazuri mai rare, acum contează foarte mult și modul în care se adresează fiecare în parte. Eu am puterea să recunosc că nu sunt mulțumită de limbajul tuturor polițiștilor locali, ceea ce aud de la diverse persoane, cetățeni și chiar ei între ei, colegii.

Reporter: Cum ați ajuns să lucrați în acest sistem? Ați fost întotdeauna atrasă de o astfel de carieră?

Carmen Gheorghe: Eu am dat examen pe post la Minister, alături de alți patru bărbați, am luat concursul și mi-am intrat în pâine ca să spun așa. Aveam 38 de ani, aveam încă zvâcul acela tineresc, de copil mi-am dorit sau mai bine spus am fost o fire mai băiețoasă, nu prea m-am jucat eu cu păpușile, dar în schimb cu mingea, cu bicicleta, cu patinele și la cățărat pe garduri eram prima. Fiind o fire care își dorea acțiune, eram tot timpul într-o agitație. Tot timpul m-a atras uniforma, partea aceasta mai militărească, fratele meu chiar a făcut școala de ofițeri, antiaeriană, un alt prieten ofițer de marină, adică am văzut la ei partea aceasta de militărie și uniforma care oricum te atrage. Pe vremea respectivă, vorbim de anul 1981, fetele nu aveau acces către o școală militară și atunci nu aveam alternativă decât să mă duc la o facultate tehnică sau economică. La medicină și la arhitectură nu aveam talent, deși dacă de mică mă întrebai ce vreau să mă fac, mă făceam doctoriță, dar eu în clasa a opta la prima disecție pe un iepure am fost prima care a leșinat și în momentul acela mi-am dat seama că medicina nu e de mine. Dacă eu la iepurașul acela am leșinat, nu aveam nicio treabă, așa că mi-a ieșit din cap medicina și nu aveam ce să aleg decât între inginerie și partea de ASE. În clasa a 11-a am crezut că o să mă duc către ASE, dar m-am schimbat în clasa a 12-a când aveam foarte multe cuvântări, congrese de învățat, erau niște broșuri în care erau toate cuvântările lui Ceaușeșcu și n-am putut să accept că trebuie să învăț acele discursuri din care nu pricepeai nimic și nu mă încântau. Am zis că singura soluție e să aleg ingineria. Niciodată nu m-am împăcat cu ideea că mă pot opri aici. După ce am terminat facultatea chiar am fost la schelă, am făcut utilaj tehnologic, era facultate grea pe vremea aceea și chiar am lucrat o vreme de trei ani, patru ani, la schela de foraj Scăieni, mi-a plăcut foarte mult, a fost o experiență extraordinară pentru mine și cred că aceea a fost prima etapă de călire în viața mea. Acum, prin lipsa mea de modestie, trebuie să vă spun că la vremea respectivă lucrând la schela de foraj Scăieni aveam foarte mulți colegi bărbați, s-a organizat un concurs de Miss Foraj, erau toate sondele și băieții bineînțeles că m-au propus pe listă să candidez. Normal că am ieșit învingătoare, am fost Miss Foraj 86. La ceva timp m-a chemat secretarul de partid de la schelă și m-a întrebat dacă vreau să lucrez la Casa Albă. Nici nu știam eu prea multe atunci, ce înseamnă Casa Albă, dar normal că mi-a convenit pentru că nu mai făceam naveta. Am lucrat la intrarea G, acolo era o structură a primăriei care se ocupa de toate centralizările care se trimiteau la Comitetul Central al partidului. Mi-a plăcut foarte mult și atunci mi-am dat seama că îmi place să lucrez mai mult cu oamenii și pentru oameni. Revoluția m-a prins în Casa Albă, chiar la intrarea G, făceam cafeaua la ibric cu termoplonjon și când mi-a ridicat ochii pe geam am văzut niște chestii foarte ciudate, nu mai văzusem niciodată, iar doi colegi mai în vârstă s-au uitat repede și au zis „aoleu, acestea sunt amfibii, nu e bine, deci ce s-a auzit la radio înseamnă că începe și la noi”. Și atunci ne-am dat seama că de fapt Revoluția e pe aproape și era exact perioada 16-17 decembrie 1989. Am dat mai departe concurs pe un post în 90, după Revoluție, în primărie în cadrul Serviciului Autoritate Tutelară, am lucrat foarte mult cu copii, cu bătrâni, dar cel mai mult cu copii orfani. Am reușit să fac foarte multe acțiuni, chiar mini-cantina Nini Măcelarul, îmi plăcea să am grijă de copiii aceștia, mă duceam la ședințele cu părinții, țineam legătura cu școala. Nu mi-a fost rușine și m-am bucurat că am avut colege aproape de gândirea mea și sâmbătă, duminica, ne duceam și le făceam curat. Atunci, împreună cu colegele mele, ne-am gândit să ne înscriem la Colegiul de Asistență Socială care ne-a deschis orizonturile către acest domeniu și am creat ceea ce înseamnă organizația Concordia, a fost proiectul meu să o aducem în Ploiești, Fundația Estuar, Centrul de zi pentru copii ce provin din familii nevoiașe a fost tot proiectul meu, am făcut și acolo destul de multe lucruri. Apoi am făcut Facultatea de Administrație Publică pentru că începusem deja să am ascensiune pentru șefie și șef birou, șef serviciu, director, atunci mi-am dat seama că am nevoie și de cunoștințe privind legislația, administrația publică. Am urmat SNSPA, Administrație Publică, apoi la Academia de Poliție cursurile post-universitare la Dreptul Penal, apoi un master de doi ani pe studii europene. Până pe la vârsta de 40 și ceva de ani am tot învățat. Toate aceste cunoștințe, învățături, m-au învățat să lucrez mai bine cu cetățeanul, care niciodată nu va fi mulțumit, indiferent cât de bine i-ai face. Din ce în ce mai rar auzi cuvinte de mulțumire pentru că toată lumea crede că li se cuvine și că este normal, suntem plătiți din banii lor și noi trebuie să stăm ca un fel de preș în fața dumnealor. Cu tot respectul pe care li-l port și cu toată dorința mea de a fi liniște și ca noi, toți cetățenii, să trăim mai bine, vreau să vă spun că în primul rând cei șapte ani de acasă nu mai există, nimeni nu mai are obligații, oamenii au doar drepturi și ne lovim foarte mult de aceste aspecte în momentul în care ne ducem la o sesizare și intervenim, sar toți ceilalți pe noi și nu ne dau concursul în care să aplanăm.

Reporter: Ați participat la intervenții foarte dificile, periculoase?

Carmen Gheorghe: În 2005, chiar în toamna acelui an, a fost o inundație foarte puternică la noi în Ploiești. Dâmbu, care nu era reabilitat și nu arăta cum arată acum, s-a revărsat la o ploaie și a inundat toți locuitorii din jur, Gara de Nord, August Laurian, Poieniței, Transilvania, în toată zona aceea la orice ploaie erau inundații. Dar atunci a fost o ploaie și pe Dâmbu au venit foarte multe mizerii, iar orașul a fost inundat până aproape de Gheorghe Doja. Închipuiți-vă că noi, împreună cu pompierii, am luat bărcile de la pompieri să scoatem persoanele care erau în incapacitate de a ieși singure din locuințe, persoane cu handicap, imobilizate. Atunci am fost nevoiți să intrăm în apă peste brâu pentru a putea scoate oamenii și animăluțele. Am intrat în apă cu băieții, au fost probleme pe calea ferată, cei de la Remat având niște porți foarte mari, metalice, care țineau apa. Dacă aceștia deschideau porțile, apa se mai împrăștia și atunci nu se ducea apa pe străzi. Nu au vrut să le deschidă, am intrat cu forța împreună cu colegii noștri și le-am deschis, moment în care efectiv apa a început să se ducă. Au fost momente foarte grele, foarte tensionate, dar am reușit să le coordonăm și să ajutăm oamenii, pentru că asta era de fapt menirea noastră. A fost prima acțiune care m-a marcat foarte mult pentru că am văzut dăruirea colegilor mei de a vrea să ajute populația, nu au contenit nici măcar o secundă în momentul în care s-a pus problema că trebuie să intrăm să aducem oamenii din case. Asta m-a impulsionat foarte mult și d-asta spun că e vârsta când încă ai zvâcul acela tineresc și încă ai dorința de a face bine. După aceea au urmat mult mai multe acțiuni de ajutorare, nu aveam dotare cum suntem acum, dar încă o dată spun, colegii mei și cu mine aveam mai multă dorință de implicare.

Reporter: Ați intervenit și la scandaluri?

Carmen Gheorghe: Scandaluri au fost, unele foarte periculoase, aici vă mai povestesc un episod frumos, frumos acum, după ani de zile. Atunci era destul de palpitant, puteam să spun chiar că este un serial din filmele cu polițiști. Am avut un scandal în Mimiu, cu acel Zorro, era un tip expert în a mânui sabia și bineînțeles că nu se putea fără Poliția Comunitară, adică băieții de pe vremea aceea care chiar și-ar fi dat viața ca totul să fie ok. Ducându-ne acolo, într-adevăr acest Zorro era în plină expansiune, era vedetă în cartier, stăteau toți și se uitau și în momentul în care am apărut noi, în încercarea de a-l imobiliza, el a început să împrăștie cu sabia în toate direcțiile. Cred că a fost suficient din priviri, în momentul acela, încă o dată vă spun că vârsta contează foarte mult, viteza de reacție și poate chiar experiența. În momentul acela, șeful serviciului era Emil Drăgănescu, actualul subprefect, care avea o centură neagră, 2 DAN, experiență în autoapărare, aveam băieți care practicau acest sport, al autoapărării. Mai este și o altă chimie, să spun așa, între colegi, este suficient să știi cum să te uiți unul la altul, nu trebuie să vorbești, trebuie doar prin limbajul trupului, privirea, gesturile, să intuiești ce vrea colegul tău să îți transmită. Atunci a fost o lecție pentru noi toți, modul de acțiune și de a-ți risca viața. Se făcuse ca un fel de horă în jurul acestui Zorro care era de nestăpânit, parcă ar fi băut Red Bull toată noaptea, așa se comporta. O fracțiune de secundă ar fi fost fatală pentru oricare dintre cei implicați, dar băieții mei au reușit totuși să-l domine și să-l pună la pământ. A fost o experiență foarte frumoasă, dar riscantă.

Reporter: Acum mai sunt astfel de probleme, sau apele s-au liniștit?

Carmen Gheorghe: Nu s-au liniștit, probleme au fost tot timpul, inclusiv cu cei care se cațără pe cine știe ce imobil. Vreau să vă spun că am fost la un moment dat implicată direct în cazul unei femei care se urcase pe Catedrală și încercând să stau de vorbă cu ea, m-am urcat pe scările interioare și mi-am pus eu viața în pericol pentru a reuși să mediez o stare conflictuală. Foarte multe episoade, nici nu știu dacă aș putea să mi le aduc aminte pe toate.

Reporter: Cum este să fiți femeie într-o lume a bărbaților și mai ales să le fiți șefă?

Carmen Gheorghe: Mă simt împlinită. Eu sunt foarte mulțumită cu ceea ce fac, aici mi-am găsit menirea. Îmi place foarte, foarte mult. Nu m-am simțit nicio clipă în inferioritate. În 2005 poate că m-au primit cu reticență, nici nu-mi dau seama. În primul rând sunt colegi cu mine. Cel mai bine e să vorbească alții despre mine, nu eu personal, dar mă simt foarte bine și eu cred că o femeie poate să conducă mai bine bărbații, dar și invers, un bărbat poate conduce mai bine un colectiv de femei. Nu m-am crezut niciodată superioară lor și n-am venit niciodată cu idei de a domina. Nu, întotdeauna am ascultat părerea lor și ne-am sfătuit. Normal, factorul de decizie stă la mine, dar întotdeauna am căutat ca și părerile lor să conteze în ceea ce facem și întotdeauna am crezut că lucrând în echipă ai mai multe realizări. Asta vorbim din 2005 până în 2010. În 2010, când am fost transferată la Câmpina, la fel, am avut parte acolo de un colectiv care m-a primit mai mult decât frumos, mai ales că aveam deja o poreclă, „doamna de fier”, eram doamna care îi punea pe toți la respect. Chiar am avut un colectiv extraordinar de frumos care mă minuna, la orice sesizare veneau la mine, oamenii așteptau ca eu să le dau sfaturi, să le povestesc, oameni care chiar și-au dorit să învețe de la mine. Și în clipa de față încă mă sună și ori de câte ori trec prin Ploiești vin și la mine și îmi cer sfaturi. Poate nu toate lucrurile pe care le-am făcut sunt foarte bune, dar măcar în tot ceea ce am făcut am gândit să fac lucrurile în primul rând legale și să fie bine pentru populație, nu pentru mine.

Reporter: Sunt mai multe femei acum în Poliția Locală Ploiești?

Carmen Gheorghe: Acum, mai ales după 2010, și femeile au început să-și dorească mai mult această profesie și mă bucură lucrul acesta. Mă bucură pentru că, până la urmă, femeile de multe ori sunt mai forțoase sau mai bune decât un bărbat. Acum nu dau nume, dar sunt bărbați care, scuzați-mă, pot să spun că i-aș acuza de port ilegal de pantaloni. N-aș da o femeie pe 10 astfel de persoane. Pentru că suntem la cutia Pandorei și umblăm la amintiri, îmi aduc aminte că la un concurs de Ordine Publică s-a prezentat o tipă în ultima zi în care se puteau preda dosarele, o fată foarte drăguță, care nu s-a încadrat în ora respectivă întrucât de la ultimul loc de muncă nu-i dăduseră adeverința și caracterizarea. A fost foarte supărată că nu și-a putut depune dosarul, dar nu din cauza ei, ci pentru că depinsese de ceilalți. De la personal au venit fetele și mi-au spus situația și că fata ar vrea să discute cu mine, că i-au spus că audiențe sunt doar la sfârșitul săptămânii, dar fata nu voia să plece. I-am spus să vină să văd despre ce este vorba. Mi-a plăcut foarte mult cum arăta, o tânără brunetă, fizic plăcut, mi-a explicat că nu i-au dat adeverința, urma să i-o dea a doua zi și i-am spus că nu văd de ce ar fi o ilegalitate, să-și depună dosarul cu număr de înregistrare și a doua zi să-l completeze cu adeverința. Mi-a plăcut tupeul, nu oricine are tupeul de a merge la director, iar eu am nevoie de oameni care să aibă și acest atu, să nu fie deranjant, dar care efectiv fac în așa fel încât să ducă la o soluție finală bună. După aceea, la proba orală am văzut-o mai bine și uitându-mă în dosarul ei am văzut niște diplome de Aikido, avea centură neagră, ceea ce nu văzusem până la momentul respectiv și discret l-am rugat pe colegul meu Emil să verificăm dacă are reacții de a se apăra. L-am rugat să se ducă pe lângă ea și să încerce să o provoace într-un fel. Și vreau să vă spun că imediat a avut reacții, mi-a plăcut foarte mult de ea, ne-a făcut o demonstrație. Fata a lucrat la Echipa de Intervenție, eu simțeam că avem nevoie și de o fată acolo, i-a plăcut foarte mult. Pe vremea aceea mă mai duceam și eu la sală cu ei, se plia foarte bine cu băieții la antrenamente și în stradă, îmi spuneau băieții că te poți baza pe ea. Ulterior fata a plecat la aeroport unde a găsit un serviciu mult mai bun și mult mai bine plătit. Mi-a părut rău, pentru că avem nevoie de astfel de oameni, mai ales că era femeie. Dar fiecare are drumul lui în viață și trebuie să se ducă unde îi e mai bine. Nu toți bărbații sunt misogini, sunt bărbați care apreciază că au șefă o femeie, dar sunt și bărbați care nu apreciază și nu pot accepta acest lucru, dar nu fac decât să fiu șefa tuturor și până la urmă vii la serviciu să muncești și nu să mă placi pe mine sau să nu mă placi. Trebuie să îți faci sarcinile pentru care ești plătit.

Reporter: Lumea spune despre Poliția Locală că nu face altceva decât să amendeze băbuțele care vând pătrunjel în piață. În Ploiești știam că nu se întâmplă acest lucru?

Carmen Gheorghe: Atâta timp cât eu sunt la conducere, nu veți auzi că polițiștii locali vor amenda o astfel de băbuță. Sunt mai mult decât scârbită, uitați, mi se face pielea găinii, să văd polițiști locali care amendează acele bătrâne sau bătrânei. Avem și noi problemele noastre și cred că toată lumea le știe, cei de la Gioconda și gangul de la nord. Sunt perioade în care sunt cetățeni nemulțumiți că le văd acolo și alți cetățeni care, în momentul în care te duci și îi rogi să plece din zonă, efectiv sar pe noi. Problema acestui comerț neautorizat stă în felul următor, haideți să le iau punctual. La Gioconda, de când s-a construit, pe vremea lui Ceaușescu, a apărut BIG-ul și acești bătrâni acolo au vândut. N-or fi fost aceiași, alții, ei s-au tot schimbat de-a lungul anilor. Comercializau ouă, lapte, brânză, făcute de ei în casă, verdețuri, lumea deja știa și avea ca un fel de abonament: mă duc la băbuța nu știu care și îmi aduce… Oamenii deja știau. Piața a fost construită mult mai târziu. Oamenii care cumpără de la acești bătrânei nu vor produsele din piață. Chiar dacă le dăm mese gratis, ei nu se vor duce acolo. E ca într-un parc, faci parcul, apoi lași oamenii să facă potecile. Tu de abia după aceea vii și construiești aleile și le betonezi, pentru că omul își face unde are el direcția de mers mai ușor. Poate că bine ar fi fost să le fi pus două, trei tarabe, să fii găsit o modalitate de a organiza. Până la urmă cred că și eu și dumneavoastră și oricare altul preferă să își cumpere cinci ouă de găini de la țară și să își ia un pătrunjel care știe că e rupt din curte, decât să ia unul din Grecia, din Spania, din Turcia. Sunt bătrâni care nu au niște venituri spectaculoase și nu vin aici de drag că n-au ce face acasă. Nu, sunt după traiul de mâine și își câștigă existența într-un mod muncit. Nu aș fi de acord niciodată să aud că un coleg de-al meu, indiferent că de Ordine Publică sau de la Control Comercial, va sancționa un astfel de bătrân. Avem și cazuri în care sunt recalcitranți, asta e cu totul altceva. Aceeași situație se întâmplă și la gangul de la nord. Aici e un pic diferit față de situația de la Gioconda pentru că pe lângă acești bătrânei au mai intervenit și alți comercianți persoane fizice și din chestia asta fac o afacere. Nu pot să fiu de acord să stea pe domeniul public fără să plătească chirie, piața este la 10 metri. Nu este aceeași situație. Mai ales că au mese rezervate și sunt gratis, nu le ia taxă. Nu pot să am aceiași înțelegere. Din păcate, în loc să avem cetățenii în sprijin, vin și sunt foarte supărați când ne văd că îi rugăm să se ducă în piață. Nu le facem altceva, îi rugăm să vândă în piață. Nu pot să fiu de acord să-ți vinzi oul acela într-o temperatură de 30-40 de grade, șuncă și alte produse…

Reporter: Dar ce facem cu bișnițarii de telefoane și cu schimbașii din centru?

Carmen Gheorghe: Aici vorbim de o activitate care nu prea stă în atribuțiile noastre, noi nu avem ce să le facem. Aici ar fi mai mult implicarea colegilor de la Poliția Națională, este foarte rar când noi putem prinde un astfel de cetățean și oricum, dacă l-am prinde, l-am preda poliției. Asta este procedura, mai departe dânșii sunt cei care cercetează.

Reporter: Ce v-ați dori să schimbați sau să îmbunătățiți la Poliția Locală Ploiești?

Carmen Gheorghe: Mi-aș dori atât de multe încât nici nu știu cu ce să încep. În primul rând, cred că prima mea dorință ar fi să iasă acest Statut și să întinerim un pic instituția. Nu că aș vrea să scap de cei peste 50 de ani, pentru că și eu mă număr printre ei, dar nu vom reuși să avem aceeași performanță cum o aveam acum 10 ani când eram primii pe țară, întrucât forța noastră s-a risipit, nu mai au aceeași implicare. Încă o dată, încerc să dau vina pe vârstă și pe starea de sănătate, dar poate că nu este 100% această cauza. Și eu sunt nemulțumită de modul de abordare al unor colegi de-ai mei, dar nu pot să-i bag pe toți în aceeași grupare. Până acum erau salariile mici și nu aveau motivație. Vreau să vă spun că acum, după două, trei luni de când sunt salariile mai mari, problema este că cei care au muncit atunci pe salariile mici, muncesc și acum pe salariile mari. Cei care nu au muncit pe salariile mici, nu muncesc nici pe salariile mari. Mentalitatea cred că este de vină și starea de bine. Mai mult decât atât, după 2010 când am plecat la Câmpina, și nu vorbesc cu răutate, dar au avut parte de directori care n-au avut de-a face cu profesia aceasta și atunci, precum copilul mic, dacă îi dai un pic, îți ia mâna ușor, ușor. De la modul în care erau atunci, au observat că sunt mai puțin supravegheați, sunt mai puțin controlați și a început fiecare dintre ei să își dorească mai mult, au început să aibă mult mai multe drepturi, mai puține obligații și s-a ajuns la situația în care suntem acum, în care toți se văd șefi. Acesta este adevărul, fiecare își dorește să fie șef, poate chiar director și nu este un lucru lăudabil, deloc. Din păcate, nu putem lăsa locul tinerilor pentru a reîmprospăta un pic instituția, dar este nevoie. Iar eu simt nevoia de o mână dreaptă forte. Și chiar îmi spunea un băiat de la ordine publică: „doamnă, dumneavoastră ca director trebuie să vă ocupați ca noi să avem bani, dotare și ce ne trebuie. Alții trebuie să se ocupe de stradă”. Și am stat și m-am gândit și mi-am dat seama că are dreptate. Neavând partea aceea de acțiune, e mai greu, dar cu toate acestea nu mă dau deoparte și eu tot sper că ne vom reveni și că vom avea mai multe activități pozitive. Nu este o meserie ușoară, este o meserie riscantă și să știți că nu doar pentru cei de la Ordine Publică, inclusiv pentru cei de la Circulație. Este un risc fantastic să stai în mijlocul străzii și să îți asumi fluidizarea, nu este ușor să stai pe frig sau pe caniculă în stradă, indiferent că ești de la Ordine Publică sau de la Circulație, riscurile sunt foarte mari pentru toate categoriile, poate mai puțin pentru cei care au activitatea de Control, mă refer la cei din aparatul TESA. Dar absolut toți cei care sunt în stradă, Ordine Publică, Circulație, Intervenție, întotdeauna sunt expuși și la rău. Dacă nu ar fi dispeceratul, probabil că nici legătura cu strada și cu oamenii nu ar fi una pozitivă, dar de când avem dispeceratul non-stop și există această procedură de lucru, cum spun eu, este inima instituției, motorul care pulsează absolut toate activitățile, se cunoaște. Bineînțeles, nici de dotare nu ne putem plânge.

Citește și:

INTERVIU cu Raluca Vasiloae, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului pentru Situații de Urgență Prahova

INTERVIU cu Raluca Brezeanu, purtătorul de cuvânt al Poliției Prahova

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here