Ziarul Incomod a demarat o campanie prin care dorim să vă prezentăm persoane remarcabile, angajate în instituții de protecție ale statului, care adesea au salvat vieți și care veghează în continuare pentru protejarea noastră, a tuturor. Începem așadar campania noastră cu unul dintre salvatorii Inspectoratului pentru Situații de Urgență Prahova, plutonier adjutant Ciprian Pârvu, șef gardă intervenție. De-a lungul carierei de peste 20 de ani, Ciprian Pârvu s-a luptat cu flăcările și cu apele, a scos bebeluși din garsoniere cuprinse de foc sau a ieșit din case cu butelii arzând în brațe. Spune că „focul te simte și dacă eziți, te încalecă”, așa că îl domină el.

Reporter: În primul rând, cum vă numiți și de câți ani activați în cadrul ISU?

Ciprian Pârvu: Sunt șef de tură, sau șef gardă intervenție, plutonier adjutant Pârvu Ciprian, sunt absolvent al Școlii Militare Pavel Zăgănescu, promoția 1996, lucrez fără întrerupere din 1996, în septembrie am făcut 21 de ani.

Reporter: Faceți parte din echipajul de stingere?

Ciprian Pârvu: Fiind șef gardă intervenție, particip la absolut toate intervențiile, stingere, descarcerare, absolut orice, mai puțin ambulanța SMURD când pleacă singură să acorde primul ajutor medical, acolo sunt prevăzuți să plece doar paramedicii.

Reporter: Ce v-a determinat să vă orientați către o astfel de meserie, periculoasă?

Ciprian Pârvu: Este o poveste mai veche, eu sunt de fel din Boldești Scăieni, am copilărit acolo și când eram copil mă plimbam pe malul Teleajenului și îi urmăream pe cei de la școală, vorbim de anii ’80, pe când pe cei de la școală antrenându-se pe acolo, eu mă duceam la pescuit, la scăldat și aveam o chestie de mic, stăteam peste gard și mă uitam la ei. Am crescut cu chestia aceasta, am simțit vocația.

Reporter: Care sentiment primează când mergeți la o intervenție? Vă gândiți că ați putea să nu vă mai întoarceți, sau este mai puternică dorința de a ajuta oamenii?

Ciprian Pârvu: Nu gândim niciodată în felul acesta, avem o gândire pozitivă. Din start, pe drum, pentru că mulți se întreabă, nu luăm în calcul decât strict ceea ce avem de făcut acolo. Facem o discuție tactică, pe scurt, în funcție de ceea ce primim prin nota de anunțare, modul de abordare direct, iar restul la fața locului. După cum știm, nicio intervenție nu seamănă cu alta, așadar nu-ți poți face un plan amănunțit încă de aici. Nu ai cum. De acolo și expresia: „pompierii sting”. Adaptăm și ne adaptăm situației întâlnite la locul solicitării.

Reporter: Bănuiesc că ați avut tot felul de intervenții dificile de-a lungul anilor. Puteți să ne povestiți anumite experiențe?

Ciprian Pârvu: Sunt multe, sunt sute de incendii la care am fost, accidente la fel. Cele mai mari incendii, toată lumea știe, sunt cele din rafinării. Nu am fost la cel de la Brazi, am fost la cel de la Lukoil. Într-adevăr sunt incendii complexe, de amploare, la care au participat forțe și din alte inspectorate. Au mai fost pe parcursul anilor, grupuri de locuințe… La fel, inundațiile sunt o altă situație destul de complexă pe care am întâlnit-o. Mă refer la cele din 2005, a fost singura situație în care m-am plimbat cu barca prin Ploiești, vâslind. În zona de nord a orașului, către Gara de Nord, acolo ne-am plimbat cu barca. Am mers cu bărcile și prin localitățile aflate de-a lungul Teleajenului.

Reporter: Sunt experiențe care vă marchează?

Ciprian Pârvu: Sunt multe, în general avem o chestie noi, în momentul în care am încheiat, exact cum faci cu o carte, am închis cartea aceea, nu ne mai întoarcem. Nu trebuie să ne implicăm foarte mult din punct de vedere emoțional. Acum fac referire și la cei care participă strict la descarcerări. Acolo întâlnim situații care privite de un civil, din afară, par chiar tragice. Sunt tragice, nu se pune problema, dar noi trebuie să fim lucizi acolo, să hotărâm în câteva secunde, să luăm decizii clare, nu ne implicăm emoțional. Într-adevăr, când sunt implicați copii este destul de greu, majoritatea avem familii, copii și ne este greu, dar asta ne este meseria, trebuie să o facem.

Reporter: Reușiți întotdeauna ca după finalizarea intervenției să închideți cartea, sau poate aveți momente când vă amintiți secvențe din intervențiile la care ați luat parte?

Ciprian Pârvu: Au fost momente, la început mai ales. După discutăm, mai ales între noi, mai nou avem și o doamnă psiholog cu care putem discuta în cazul în care simțim că avem nevoie, sau consideră dânsa, periodic suntem evaluați conform legislației. Dar nu prea vorbim de lucrurile acestea, preferăm să discutăm lucruri frumoase, suntem ca o familie aici. Mâncăm împreună, ne antrenăm împreună, ieșim în timpul liber, de fapt sunt trei mari familii aici, pentru că sunt trei ture de serviciu, eu sunt tura 2, tura pe care o conduc. Suntem o familie.

Reporter: Bănuiesc că este foarte important acest aspect, să te simți în cadrul unei familii cu cei alături de care lucrezi…

Ciprian Pârvu: Au fost N situații în care am comunicat strict din priviri, sau prin mici gesturi și am luat decizii pe baza unor gesturi, unor mici semne, a intuiției, fiind distanță mare între noi. Dar sunt 20 de ani de când fac acest lucru, iar în tura pe care o comand sunt oamenii care s-au angajat în 2007, au 10 ani de intervenții și deja suntem mai mult decât o echipă. Iar pe o parte din ei, foarte mulți, atunci când s-au format turele, i-am avut ca militari, i-am pregătit, după care, atunci când s-au făcut încadrările, au venit ca subofițeri. Deci îi cunosc de la 18 ani.

Reporter: Care considerați că sunt cele mai dificile intervenții?

Ciprian Pârvu: Fiecare intervenție are gradul ei de dificultate, nu există o intervenție ușoară. Și una banală oricând poate lua o întorsătură și se poate întâmpla ceva, o chestie neprevăzută, dar toate trebuie tratate cu aceeași seriozitate. Nu există intervenții ușoare. Că a devenit o rutină, din punctul nostru de vedere, e altceva. Că sunt momente în care le faci mecanic.

Reporter: Vi s-a întâmplat ca oamenii care asistă de pe margine la intervenții să vă încurce sau să nu înțeleagă că vreți să-i ajutați?

Ciprian Pârvu: Foarte des întâlnim problema aceasta, încă din momentul în care luăm anunțul și ne deplasăm spre locul intervenției, ne ciocnim de problema aglomerației din trafic. Nimeni nu respectă, și nu se întâmplă doar cu autospecialele noastre, și ale poliției și ale ambulanței, nu ne fac loc, nu înțeleg că dacă o mașină de poliție, un turism, se poate strecura, noi cu o autospecială de 30 de tone, de 10 metri, odată ce ai prins 100 km/h, îți trebuie câteva sute de metri să ajungi din nou la viteza aia, iar asta înseamnă minute bune pierdute în trafic. Nu te poți strecura, oamenii lasă mașini parcate total necorespunzător, iar acolo într-adevăr sunt oameni care mai rău încurcă. Vin, se bagă acolo, trebuie să ai și grija lor, se pot răni, se apucă să tragă de furtunuri, nu înțeleg că în niciun caz nu ne ajută. În situația în care vreodată avem nevoie putem apela noi. Au fost situații în care când pleci noaptea într-o localitate îndepărtată, nu cunoști chiar în amănunt zona, întrebi un localnic, iei pe cineva din zonă să te îndrume, altfel știe cel care e acolo. Dar în rest ei trebuie să stea cât mai departe și să ne lase pe noi să intervenim.

Reporter: Greșesc cu ceva când spun că poate viteza este cea mai importantă în momentul în care se dă alarma?

Ciprian Pârvu: Nu, absolut deloc. De aici și expresia „pompierii sting”. Totul se face contra-cronometru. Noi avem timpul de răspuns stabilit clar, avem timpul de echipare, din momentul în care am primit anunțul și ieșim pe poartă, ieșim în general cam într-un minut, pe timp de zi, două minute pe timp de noapte, cu pornit, luat nota, făcut itinerariul, echipat. Într-adevăr, autospecialele modelul nou permit echiparea în mașină deși nu e tocmai corect dintr-un punct de vedere: ajungi, te apropii și nu ești în centură. Dar câștigăm timp de răspuns și prefer să avem încredere în șoferi, sunt oameni care fac asta de 20 de ani, sunt și ei periodic evaluați. Dar legea spune clar: deplasarea la intervenții se face respectând regulile de circulație, să ai centura pusă, și șoferul și membrii echipajului, dar încercăm să ajungem în timpul cel mai scurt.

Reporter: Ați regretat vreodată că ați ales această meserie?

Ciprian Pârvu: Sub nicio formă, și dacă ar fi să o iau de la capăt, asta aș face. De 1000 de ori să încep, n-aș schimba pentru nimic în lume. Am avut posibilitatea să merg în altă parte, să lucrez la un birou, dar neoperativ mi-ar fi greu.

Reporter: Familia cum percepe acest lucru, că vă riscați viața pentru a o salva pe a celorlalți?

Ciprian Pârvu: S-a obișnuit. La început și mama și soția îmi spuneau să am grijă, până când la un moment dat le-am spus că nu mai e cazul să îmi reamintească de câte ori plec sau de câte ori mă văd, să am grijă. Asta fac de 20 de ani, nu sunt omul care să fac un pas înapoi, nu există lucrul acesta. Mai ales că noi avem o chestie, ăștia mai vechi, care ne apropiem de pensie, după 40 și ceva de ani deja te gândești la pensie, focul îl trăim, focul te simte, dacă eziți, te domină. Folosim o expresie, „te încalecă el”, și nu e bine. Te duci hotărât, direct, îl domini tu, nu-l lași.

Reporter: Care a fost cea mai periculoasă misiune la care ați participat?

Ciprian Pârvu: În douăzeci și ceva de ani au fost atât de multe… Pot să vă spun despre primele, am ajuns pe intervenție în București, aveam un șef de tură la fel, tânăr, mai mare decât mine cu an sau doi. Aveam emoții, îmi amintesc că ardea undeva aproape de Poliția Capitalei, pe Eforie, în București, și atât de emoționat eram încât, atunci când am ajuns am sărit din autospecială hotărât să sting, fără să-mi iau măsurile clasice de siguranță, nici nu eram echipat cum trebuie, era primul incendiu. Pe parcurs au trecut, nu mai e vorba de emoții acum. Cum v-am spus, facem totul mecanic. Să vă dau un exemplu, nu-mi schimb locul niciodată la nimic. Nu am superstiții, dar casca stă în același loc, e vorba de rutina zilnică. Locul telefonului nu-l schimb niciodată, telefonul personal este în stânga, cel de serviciu în dreapta, că dacă îl inversez vreodată… casca, bocancii, costumul stau în același loc. Le-am schimbat o dată, cu bună știință, și am plecat fără cască. La 2-3 dimineața, din inerție, îmi notez, îmi fac traseul, îmi fac calculul forțelor, iar alea mi le pun mecanic, iar casca nefiind acolo n-am luat-o, am trecut peste. Nu-i mai schimb locul.

Reporter: Bănuiesc că trebuie să fiți tot timpul pregătit și că ați fost chemat inclusiv de acasă, atunci când poate era nevoie de o forță mai mare de intervenție…

Ciprian Pârvu: Da, noi suntem chemați în permanență, asigurăm și permanența, în situația unor intervenții de amploare participă și forțele din turele libere. Noi militari nu avem sâmbete, duminici, Paște, Crăciun. Anul acesta la fel, sunt de muncă de Crăciun și de Revelion. Din calculele mele, ar fi al treisprezecelea an din 21 de ani făcut la serviciu de sărbători. Ne-am învățat, ne-am obișnuit, venim de acasă, suntem tot timpul de găsit. Telefonul nu stă vreodată departe de mine, la maxim 2 metri, iar când plecăm, când părăsim garnizoana, anunțăm, tot timpul comandanții cunosc situația fiecărui om.

Reporter: Ați amintit de sărbători. Sunt intervențiile în acele zile mai dificile, oamenii fiind mai euforici sau sub influența băuturilor alcoolice?

Ciprian Pârvu: Dacă urmăriți și în statistica noastră, numărul de intervenții este mai ridicat în perioada weekendurilor și a sărbătorilor, decât în cursul săptămânii. Intervin și aglomerația, aici fac referire strict la accidente rutiere, în weekend fiind tranzitat DN1, cel mai tranzitat drum din România. Într-adevăr, în perioada sărbătorilor, am avut întotdeauna evenimente negative și chiar urâte, cu decese, cu pagube materiale majore.

Reporter: Vi s-a întâmplat ca la intervenții să fiți rănit dumneavoastră sau un coleg?

Ciprian Pârvu: Au fost mici zgârieturi, mici contuzii, acestea sunt inevitabile, le trecem cu vederea. Dar nu am avut situația unui accident de muncă pentru că, indiferent, prioritatea numărul 1 este a noastră, a servanților, nu trebuie să creem victime în primul rând dintre noi. Automat, ar însemna că am ratat intervenția. Ne-ajungând cu echipajul întreg, noi asta ne spunem, plecăm toți, ne întoarcem toți, cu misiunea îndeplinită. În primul rând asigurăm siguranța servanților și a oamenilor. Au fost dese situațiile în care  oamenii își fac diverse branșamente de care nu știm, nu recunosc că au diverse substanțe periculoase în case, butelii spun că au două și au patru și tot felul de chestii. Dar, știți cum se zice, mai mergem și pe destin. Au fost situații când am ieșit cu butelii arzând în brațe, foarte dese. Chiar în Mănești eram când ardea butelia, ea arzând nu mai prezenta un risc, aprinsese întreaga cameră, trebuia scoasă de acolo, am ieșit cu ea arzând. Avea flacăra destul de mare, toți au fugit, dar efectiv nu mai putea exploda, doar întreținea arderea, se evacua gazul din ea. Odată ce cedase în dreptul robinetului, se aprinsese și ardea, nu mai putea exploda. Într-adevăr aprinsese camera și casa, dar trebuia scoasă de acolo. Sunt mai periculoase buteliile care sunt în interior, alea oricând pot exploda. E important ca atunci când ajungi omul să-ți spună că are acolo butelie și încerci să o răcești și să o evacuezi. Asta ține de întâmplare și de noroc, dacă în clipa când ajungi cedează…

Reporter: Sunteți într-o continuă pregătire fizică și din punct de vedere al procedurilor, nu?

Ciprian Pârvu: Da, procedurile se fac, temele de pregătire le facem zilnic. Chiar și prieteni de-ai mei mă întreabă „ce faci tu între intervenții?”. Nu stăm, începând de la întreținerea întregii cazărmi de care tot noi ne ocupăm, temele de pregătire, avem temă de pregătire zilnică, pregătire militară, adică pregătire de specialitate și cea mai importantă, pregătirea fizică, pentru că este lucrul de bază, esențial, avem ședințe dimineața și după-amiaza, în fiecare tură de serviciu. Altfel n-am putea să menținem ritmul. Iar în timpul liber la fel, de câte ori am profit, fac mișcare. Ne ajută.

Reporter: O întrebare personală: aveți copii? Vor să vă urmeze în carieră?

Ciprian Pârvu: Am o fetiță, nu cred, fiind fată… Avem doamne și domnișoare chiar pe intervenție și chiar îmi amintesc că prima femeie pompier pe intervenție a fost aici, la Prahova, chiar m-am ocupat de pregătirea ei, la momentul angajării, parcă în 2007.

Reporter: Vi s-a întâmplat să ieșiți cu persoane, victime, dintre flăcări?

Ciprian Pârvu: Au fost multe situații în care am scos persoane de acolo, inclusiv copii, animale, au fost situații în care am ajuns târziu și din păcate nu am putut să mai facem nimic.

Reporter: Copiii cum reacționează când îi salvați? Vă ascultă sau sunt panicați?

Ciprian Pârvu: În general reacția copilului este de a se bloca. Îmi amintesc că în ziua de Crăciun în 2005 sau 2006, eram pe autospeciala adusă din Anglia cu volan pe dreapta, la fel am scos un copil undeva în Pleașa unde ardea, în colonie, era un copil mic, l-am luat în brațe, într-o pătură înfășurat. Era singur, părinții au plecat și se aprinseseră vreo două-trei garsoniere din colonia de la refractare. Era mic, în pat, pe cei mai mari îi scoseseră colegii mei, eu am ieșit cu el înfășurat. Era cinci dimineața, în ziua de Crăciun, a supraviețuit. Era fum, dar focul nu ajunsese la el încă, dar a trebuit evacuat de acolo.

Reporter: În timpul intervenției, când evacuați adulți, oamenii vă ascultă?

Ciprian Pârvu: Nu, situația cea mai complexă este atunci când trebuie să facem evacuări într-un grup de locuințe, aici mă refer la blocurile cu apartamente. Unii nu răspund, alții pleacă de capul lor, noi întotdeauna în situația în care nu poți face efectiv evacuarea tuturor, fiind scara inundată cu fum, au fost situații când le-am spus, „închideți ușa, puneți pături, cearceafuri umede în ușă, mergeți la geam, în balcon, undeva unde puteți respira aer curat, că-l stingem, nu e cazul să ieșiți”. Bătrânii mai ales nu au răbdare, ies, pleacă singuri, nu știm de ei, cad pe scări… Victime colaterale inutil, pentru că nu ascultă.

Reporter: Cauzele principale țin de neatenția oamenilor, de neglijență?

Ciprian Pârvu: Da, cele mai multe sunt din neglijență și din faptul că mai e o chestie, încearcă ei să facă ceva. Primul lucru pe care îl faci e să suni la 112, după care nu e rău să încerci să limitezi, dar nu ai mijloacele, nici pregătirea, mai ales la un incendiu. Te evacuezi, evacuezi persoanele și suni, primul lucru pe care îl faci, nu te apuci să stingi tu și când îți dai seama că n-ai realizat nimic deja a luat altă amploare și e târziu. Câteva minute în lupta cu focul înseamnă foarte mult, 2-3 minute.

Reporter: În cazul unui accident rutier, ce sfat ați avea pentru oamenii care vor să ajute până ajung echipajele?

Ciprian Pârvu: Depinde, sunt oameni care au cunoștințe medicale și pot acorda primul ajutor persoanelor implicate, dar sunt și oameni care nu fac corect ceea ce fac, mai ales pentru cei loviți foarte grav, încearcă să tragă de ei, să-i scoată, le agravează starea. Îmi amintesc că am fost pe prima autospecială care a ajuns la autobuzul acela în februarie 2016 pe Centura de Vest în care erau 28 de răniți, cinci morți și am văzut cum reacționau acolo. Am avut pot să spun norocul, ca odată cu noi, în același timp aproape, să ajungă și detașamentul 2, băieții din dispecerat și-au dat seama din prima că e ceva destul de grav. Imediat după noi a ajuns și o autospecială de jandarmi, care ne-au ajutat foarte mult pentru că oamenii erau atât de speriați, era întuneric încă, era dimineață, erau atât de speriați încât plecau pe acolo, pe câmp, mergeau pe stradă, treceau alte mașini, efectiv nu mai știau de ei. I-au ținut grupați acolo pentru că noi nu știam ce să facem mai întâi, să scoatem oameni, să le acordăm primul ajutor, eram 5-7 oameni. Într-adevăr în 7-8 minute au venit acolo toate forțele, chiar a fost declanșat codul roșu. Dar în primele două-trei minute, e greu pentru primele echipaje care ajung, pentru că în general plecăm întotdeauna două echipaje…

Reporter: Se întâmplă să anunțe oamenii la 112 evenimente neconforme cu realitate, ori să anunțe că este mai grav decât în realitate, ori invers?

Ciprian Pârvu: Da, oamenii privesc cu alți ochi decât noi gravitatea unui eveniment, dar cei din dispecerat au și ei foarte mulți ani în spate de comunicare și își dau seama de fapt din primele cuvinte cât de grav e și ne comunică nouă. Înainte mergeam pe apelul clasic, pe telefon fix, 981, nu aveai altă comunicare. Acum primim toate datele de care avem nevoie, inclusiv numărul de telefon al apelantului și în situații în care sunt nelămuriri pe drumul de deplasare către locul evenimentului îl mai iau încă o dată pe apelant și mai discut cu el să-mi fac o idee, una este telefonul fără fir cum ar fi prin altcineva și alta e să vorbesc eu direct cu solicitantul.

Reporter: La incendiile auto, un simplu cetățean, după ce ar trebui să se orienteze ca să își dea seama dacă este cazul să intervină cu stingătorul din mașină sau să fugă, fiind pericol de explozie?

Ciprian Pârvu: Pericolul de explozie este relativ, referindu-ne la ce vedem noi în filme că explodează… ar trebui să ardă câteva minute bune, sau chiar zeci de minute, ca o mașină să explodeze și să fie mult mai mulți factori. Dar, fac o mare greșeală majoritatea. În general, majoritatea incendiilor la autoturisme se produc la compartimentul motor, acolo apar scurgeri de vapori, conducte sparte, scurt circuit, destul de rar în habitaclu. Fac o mare greșeală: în momentul în care opresc, ridică capota să vadă ce se întâmplă. Se alimentează cu oxigen. În general, primul lucru pe care îl faci, te dai jos cu un stingător și încerci să pui stingătorul către locul de unde vezi că iese fum, alimentându-l cât mai puțin, prin grilă, prin capota întredeschisă. În momentul în care ai ridicat, ai ajutat incendiul. Iar la autoturism, un minut-două dacă nu ai intervenit corect, deja arde ca o torță. În cazul celor de natură electrică, cei care au prezența de spirit să smulgă bornele de la baterie, dar, foarte puțini. Te pierzi.

Reporter: Acest lucru este valabil și în cazul accidentelor, trebuie să scoți bornele de la baterie?

Ciprian Pârvu: Da, pentru siguranță, inevitabil se produce un incendiu pentru că în urma impactului clar cedează conducte, sunt scurgeri de lichide inflamabile, iar orice scurt, orice element electric al mașinii declanșează incendiul. Primul lucru pe care îl faci este să asiguri mașina, concomitent cu acordarea primului ajutor, cu asigurarea locului. Chiar marți am fost la un accident în lanț, cu patru autoturisme și cred că 80%, dacă nu într-un procent mai mare din cei care treceau, se uitau la noi. Cu noi acolo, de vreo 3 ori era să se ciocnească. Vezi-ți de drumul tău. Nu întorci capul, deja se crease acolo ambuteiaj, unii mai luau și telefoanele. Ce să vezi, să filmezi ce? Tu, ca simplu cetățean, ce să faci cu imaginile alea? Și la incendii la fel fac, nu ne deranjează că vin să filmeze, dar mai au puțin și se urcă la noi în autospeciale sau intră să facă poze… Asta e mentalitatea noastră, balcanică, cum îi spun eu, lucruri pe care nu le întâlnești în alte țări. Noi avem mai nou compartimente de instruire a populației, față de ce am trăit noi când eram copii, sunt programe educaționale, s-au schimbat multe acum, vin tot timpul aici, în săptămâna altfel, de sărbători. Copiii absorb orice informație. Mai ales când vine vorba de pregătirea pentru cutremure, nimeni nu-i pregătește. Mă îndoiesc că se ocupă părinții acasă, sunt prea puțini care fac acest lucru. Mă întrebau și prietenii mei și le-am spus că sunt lucruri clasice, eu nu-mi schimb niciodată locul în care țin lanternele în casă, acolo stau de 20 de ani și știu și soția și fiica, dacă eu nu sunt acasă și cade curentul, se pot duce acolo legate la ochi, acolo e lanterna. Trebuie să ai tot timpul un bidon cu apă pus undeva. Prietenii râd de mine, dar eu în garaj am haine. Doamne ferește, pică casa, se dărâmă, pot să mă duc acolo să-mi iau, am o haină groasă, un bocanc, am tot timpul chestii. Dacă stăm să ne gândim, este extrem de logic, la cutremur primul lucru pe care îl face oricine este să fugă, să sară pe geam sau pe scară, lucru care este total greșit, nu ai nicio șansă, dacă este de magnitudine mare nu ajungi, mai ales de la etajele superioare. Ca idee, discutam cu un domn colonel de la București pregătit prin toată lumea, îmi spunea că baia ar fi cea mai sigură, sau locurile mici, locurile înguste pentru că una este un plafon într-o sufragerie de 30 de metri pătrați și alta e într-o baie de 2 metri. În baie dacă rămâi, ai cada metalică, poți sta în ea, ai apă în baie, în vas, în rezervor, e mai compactă, e mai strâmtă, e mai sigură, asta le-am spus mereu, „dacă vreodată nu sunt acasă și se întâmplă, vă duceți la baie, nu aveți ce să cautați la geam sau pe scări. În baie!”. Există gură de ventilare, pe acolo trec conductele, se poate ajunge la tine, să îți trimită mâncare, aer, apă. E altceva, e unul dintre cele mai sigure locuri. Dar vedeți, sunt lucruri care se învață în afară și la noi ajung târziu.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here