Smoke Weaver este o trupă de rock alternativ, funk și reggae care s-a făcut remarcată recent după ce a lansat o melodie care are toate șansele să devină imnul Direcției Naționale Anticorupție(video jos): „De neajuns, de neatins”.

Reporterii noștri i-au luat un interviu solistului trupei, Iulian Costache, pentru a afla mai multe detalii despre componența trupei, despre piesele cântate de ei și despre mesajul transmis, dar și despre cât de greu este să supraviețuiești în show-bizz-ul românesc.

Mulți ploieșteni îl știu pe Iulian Costache mai degrabă drept un om de administrație, fost director al Parcului Memorial „Constantin Stere”, însă, veți fi surprinși acum să aflați că atât el, cât și colegii săi de trupă, sunt pasionați de muzică încă din primii ani ai vieții.

De unde idea trupei și a numelui? Cine sunteți voi și cum ați început acest proiect?

Smoke Weaver este o trupă nou înființată în decembrie 2015 din dragoste pentru muzică. Toți membri trupei sunt oameni care îndrăgesc muzica. Abordăm stiluri de la rock alternativ la funk, cu influențe blues și încercăm să aducem pe piața românescă o influență de nou, pentru că piața românească este burdușită de muzică comerciala. Am ținut foarte mult ca muzica pe care o prestăm să fie bună și în toate locurile în care cântăm să fie sută la sută live. Ducem în momentul de față o mare lipsă de muzică bună și de muzică live, pentru că instrumentul în fața ascultătorului creează o rezonanță deosebită. Datorită acestui lucru noi o să mergem pe varianta live sută la sută.

De unde numele trupei?

Abordând alte genuri muzicale, diferite, a trebuit să avem și un nume mai diferit. În traducere liberă, numele înseamnă împletitorii de fum sau țesătorii de fum și din această cauză numele este în engleză, dar noi cântăm în română. Suntem în componență 5 membri: la baterie este un muzician din filarmonica din Botosani, Șerban Babei, la vioară Marina Pingulescu, care este membră a filarmonicii din Pitești, la chitară este un bun prieten, Andrei Mihai, la bas colaborăm în momentul de față cu Adi Covaci, iar eu la voce și, totodată, liderul trupei, Iulian Costache. Am mers pe această formulă în momentul de față și sper ca și pe viitor să nu schimbăm nimic.

Cântați piesele voastre sau cover-uri ?

Nu mergem pe cover-uri, pentru că toată lumea cântă așa ceva și nu ne interesează. În schimb, ne interesează să compunem. Toate piesele pe care le avem în program sunt piesele noastre, cântăm despre diferitele probleme de care ne lovim zilnic, despre autostradă, despre corporatiști, avem și o piesă de revoltă proaspăt scoasă din studio, care a început de câteva zile să ruleze și se numește „Ziduri” și un cântecel care este dedicat intelectualilor „De neajuns, de neatins”, din care fiecare să înțeleagă ce vrea din acest titlu. Am cântat-o prima dată la Zilele Orașului Zalău.

Cât de greu este să compui o piesă?

Este o colaborare, totul pornește de la o idee și de obicei eu sunt textierul pieselor. După ce am scris textul, iau legătura cu chitaristul Andrei și el încearcă variante. Noi ne întâlnim destul de des în studio, iar acolo, după primele acorduri, toată lumea își dă cu părerea și implementăm ideile pentru piesa respectivă. Avem un mare noroc, pentru că în formația noastră avem și vioară, care sună total diferit pe rock, iar armoniile sunt deosebite din acest punct de vedere.

Unde vă poate asculta lumea?

Pe pagina de Facebook Smoke Weaver și am avut câteva concerte în Centrul Vechi din București. O să mergem și la Zilele Orașului Botoșani, ne pregătim și de filmarea unui videoclip și sperăm ca în primăvară să avem și albumul scos, pentru că lucrăm în studio de trei luni de zile.

Ați semnat cu o casă de producție?

Momentan nu am semnat, suntem pe cont propriu aproape din toate punctele de vedere, însă oamenii de radio care recunosc mesajul  transmis de Smoke Weaver ne-au ajutat foarte mult, ne difuzează și ne recomandă organizatorilor de evenimente. Și dacă tot am vorbit de organizare de evenimente, acestea sunt mai mult bazate pe artiști care vin mai mult să susțină concertul pe negative. Să nu se înțeleagă că am ceva cu DJ-ii, dar muzica live și rock-ul sunt pe un plan secund sau terț, din păcate nu se mai promovează și nu se mai apreciază.

Un asemenea proiect are și costuri. Cum vă finanțați?

Ne autofinanțăm și mai avem sprijin din partea unor oameni bine-voitori, a prietenilor care cred în noi și le mulțumesc pe această cale și sperăm ca într-un timp scurt să scoatem pe piață acel album de care am spus mai devreme.

Cât de greu este să înființezi o trupă? De ce obstacole vă loviți?

Este o muncă groaznică, înainte de toate trebuie să găsești oamenii potriviți, în opt luni de zile am schimbat foarte mulți instrumentiști. Nu pentru că nu erau buni, dar nu se integrau și te lovești foarte des de neseriozitatea oamenilor care adoptă un comportament  necorespunzător.

Cum sunteți voi în viața de zi cu zi, aveți și joburi stabile sau vă bazați doar pe cântat?

Le împleti, de exemplu chitaristul trupei este și grafician, Marina Pingulescu are diverse  activități doar pe plan muzical, Șerban Babei face și actorie, are o școală de tobe, toate aceste activități se împletesc cu muzica.

Tu în Ploiești ești cunoscut ca om ce a avut o funcție publică. Cum a fost trecerea aceasta, de la domeniu public, la artă?

Pasiunea de copil a fost muzica, foarte puțini știu că am terminat Școala de Artă din Ploiești și acum m-am întors la pasiunea mea din copilărie, pentru că nu m-am regăsit în tot ce înseamnă o funcție publică.

Cât de greu este să ajungi să te susții financiar din această pasiune?

Momentan nu este vorba de așa ceva, dar ușor-ușor lucrurile încep să intre pe un făgaș normal, pentru că trupa a început să fie cunoscută și promovată. Dar este foarte greu să te impui pe o scenă unde sunt invitați mari artiști românești. Chiar am avut o surpriză la Zalău, pentru că nu eram cunoscuți, dar în momentul în care am început să cântăm melodia „Autostrada” oamenii m-au surprins în mod plăcut și au venit spre noi și după concert am stat de vorbă cu publicul.

Cum ai cataloga publicul vostru ?

Publicul nostru se lovește de problemele zilnice și sunt oameni care cu siguranță au bacalaureatul luat. Mesajul nostru este undeva bine conturat și cu siguranță ne adresăm oamenilor care încă mai au o umbră de normalitate.

În Ploiești ați cântat?

Încă nu. În Ploiești, în ultimii ani de zile au mai fost câteva locuri în care se cânta live, însă, în momentul de față eu nici nu știu unde aș putea merge să întreb.

Care crezi că este problema?

Eu am impresia ca nu este niciun interes pentru a dezvolta această parte. Poate pentru că într-adevăr în weekenduri lumea pleacă ori la București, ori pe Valea Prahovei, iar orașul rămâne pustiu. Însă, mai este o problemă. Nici cei care administrează locații de genul acesta nu sunt interesați să vină cu ceva nou. În momentul în care vii cu o investiție minimă, o scenă mică sau câteva scule pentru un set de baterie, cu două amplificatoare de bas și două microfoane și începi să chemi trupe să-ți cânte, automat locul acela s-ar dezvolta. Este lipsă totală de implicare și lipsă de imaginație. Publicul trebuie format. Așa cum s-a format curentul manelăriei în atâția ani, așa foarte bine se poate dezvăța omul să asculte toate prostiile. În Ploiești, în afară de un teatru foarte bun și în afară de evenimente mari, de la Casa Sindicatelor și de la Filarmonică, nu se întâmplă nimic. Poate Zilele Orașului, dar nici de astea nu s-a mai auzit nimic.

Cum e viața de artist? Cum e să te aplaude mii de oameni?

E unul nu mă consider artist.  Dar când sunt acolo, pe scenă, dacă îți dorești chestia asta de când erai copil, acela este singurul moment, cel care în care transmiți și-i vezi pe toți că sunt conectați la actul artistic, în momentul acela nu contează absolut nimic din punct de vedere personal, nici remunerația, nici condițiile , nu mai contează nimic. Mulțumirea sufletească este fantastică. Dar, în general, viața de artist este și frumoasă și foarte obositoare și interacționezi cu foarte multe persoane și trebuie să fii foarte atent la gesturi, la cum mănânci, la ce mănânci, la cum te îmbraci, la ce transmiți, pentru că toată lumea stă cu ochii pe tine și la un moment dat te simți ușor agresat.

Din acest punct de vedere, ți-ar fi frică să ajungi la un moment dat la acel nivel de celebritate în care să te simți tot timpul vânat, să apari prin tabloide?

Nu, eu cred că toată această chestie este fabricată pentru că nimeni nu ajunge celebru dacă nu este ajutat. Nu ajungi peste noapte. Este ca în cazul unui fotbalist care are 2-3 prestații bune și presa îl umflă, când el de fapt și-a făcut doar meseria. Atunci captează atenția. Dar de obicei aceste lucruri sunt baloane de săpun, avem atâtea exemple inclusiv în muzica românească din anii 2000 încoace, care erau pe cai mari, iar acum nu mai sunt băgați în seamă, nu mai cântă. Or, pe mine nu mă interesează chestia asta, mă interesează ca mesajul să ajungă acolo unde trebuie, mă interesează ca trupa Smoke Weaver să reușească să impună, să adune o infuzie de sound diferit și de mesaj pe piața muzicală.

Un mesaj pentru fani sau pentru cei care încă nu v-au ascultat?

Pentru oamenii care nu ne-au ascultat aș avea un mesaj destul de direct: să încerce să schimbe ceva, cum pot ei. Noi încercăm prin muzică să tragem un semnal de alarmă, pentru că nu este posibil să mai mergem pe acest drum, pentru că ne ducem în cap, la propriu. Și după ce că generația noastră este terminată din punct de vedere social, trebuie să facem ceva pentru copiii și nepoții care vin după noi. Să asculte muzică bună, să se întoarcă la instrumente, la prestațiile live, să încerce să suprime orice urmă de muzică proasta și să trăiască 1000 de ani și noi măcar 10 la sută.