Ziarul Incomod continuă seria de interviuri prin care dorim să vă prezentăm oamenii care lucrează din umbră pentru siguranța noastră, a tuturor. Pentru că munca fiecărui om care lucrează în sistemul de siguranță și ordine publică face diferența și contează, dorim să vă prezentăm o parte din acei oameni care veghează pentru liniștea locuitorilor. Pentru interviul de astăzi am discutat cu plutonierul adjutant Florin Tudoran, „jandarmul poet”. Florin Tudoran face parte din echipele de dialog ale jandarmeriei și ne-a povestit cum a reușit, discutând cu oamenii, să evite scandaluri care păreau inevitabile, un exemplu fiind un caz de la Finanțe, când oamenii amenințau să spargă geamurile pentru că programul se termina înainte ca aceștia să-și depună documentele. Cum a reușit Florin Tudoran să calmeze spiritele doar discutând cu acei oameni furioși, veți afla în rândurile de mai jos. În plus, despre plutonierul adjutant Tudoran mai trebuie să știți că scrie poezii despre lucrurile care îi atrag atenția. De altfel, în timpul interviului, a pus în versuri momentul respectiv. La final puteți citi poezia scrisă de Tudoran despre reporterii Incomod.

Reporter: Pentru început, vă rog să vă prezentați:

Florin Tudoran: Sunt plutonier adjutant Tudoran, tot din detașamentul 1 ca Mădălin Tănase, suntem colegi (citește aici interviul cu Mădălin Tănase). Din 2003, eu sunt angajat cu un an înaintea lui. Este frumos, mie îmi place, sincer.

Reporter: Ce să motivează să faceți acest lucru?

Florin Tudoran: Am o latură mai umană un pic, îmi place să discut cu oamenii, sunt în echipele de dialog. La adunări publice, la situații dificile, intervenim mai întâi noi – echipele de dialog. Când nu e loc de echipă de dialog, ne luăm pe noi celelalte echipamente și intervenim. Am avut satisfacții multe și mari profesionale, de exemplu misiunile acestea cu grad de dificultate ridicat, cum sunt cele de la biserici. Când e o mare adunare de oameni și sunt mulți oameni în vârstă, oameni non-violenți, copii, dar sunt foarte mulți habotnici și se înghesuie, se calcă în picioare, acolo este un oarecare risc, nu asupra noastră, dar se calcă în picioare efectiv. Iar acolo măsurile de ordine sunt o chestiune foarte delicată. Acolo nu se intervine cu scut, cu baston, cu spray, în niciun caz, cu nimic. Am avut o misiune de acest fel, ca să vă dau un exemplu concret, cu mai mulți ani în urmă, la Mănăstirea Crasna, când s-a sfințit altarul de vară și biserica de afară cu hramul „Tuturor Sfinților”, de atunci știu, înainte nu știam ce hram poartă, dar întâi m-am informat despre misiune, ce se desfășoară acolo, ca să știu ce discut cu oamenii. Noi eram puțini și trebuia să facem baraje ca să porționăm cumva mulțimea pentru că distrugea altarele de vară, rupea și veștmintele de pe înaltele fețe biserici, în speranța că se sfințesc, distrugeau tot. Când trece Preafericitul sunt în stare să-l despoaie, să-l dezbrace, să rupă din el, sunt în stare să facă din-astea. Noi eram puțini și era un rând foarte mare, foarte lung, pe cinci-șase persoane grosime și lung, lung. Înghesuială mare, se omorau acolo. Noi, în totalitate, cred că eram vreo opt, atât. Opt inși trebuiau să facă față și la scenă și la biserica cealaltă unde se intra prin biserică, prin Sf. Altar și trebuia să porționăm și rândul ca să nu vină puhoiul mare acolo.

Atunci am recurs la o metodă improvizată pe moment. Pentru cordonul acela mare eram disponibili doar doi oameni, eu și un coleg. Nici nu aveam cum să facem un singur baraj, era imposibil, în fața mulțimii dezlănțuite din cauza credinței prea mari, nu aveam cum să ne punem noi, păcătoșii, în fața credinței lor. Dar, totuși, am început să discut cu oamenii de la rând, m-am plimbat de-a lungul rândului, luam copii, îi duceam în față, luam bătrâni mai neputincioși, îi duceam în față să nu stea în îmbulzeala aceea, să evităm alte accidente. Când am văzut că înghesuiala e insuportabilă și după ce am discutat mai mult cu oamenii pentru a deveni cunoscut, să am o legătură cu ei, m-am urcat pe o chestie un pic deasupra nivelului lor și am început să discut cu ei de acolo, cu voce ridicată, să mă audă. Pot să spun că le-am ținut predici, am devenit mai ceva ca Preafericitul. A trebuit să fac asta, să discut la nivelul momentului de acolo. Vedeam lumea că se înghesuie și am zis: „matale, de ce te înghesui?” Era o femeie care se băga de undeva din afara rândului. „Păi, mă împinge din spate!”, „Cine, doamnă, te împinge Satana, doamnă! Nu e nimeni în spatele dumitale”, i-am răspuns. „Uită-te în spate că nu e nimeni, Satana te împinge!”. Mai tragi-comic așa, s-a ajuns la sufletul lor. O altă persoană: „dumneata de ce stai la rând, unde te duci?”, „păi, mă duc și eu acolo”, „de ce te duci acolo?”, „ca să văd și eu p-acolo”, „ce se întâmplă acolo?”, „păi, nu știu”, „cum să nu știi?!”… În felul acesta încercam să captez atenția oamenilor, ca după aceea să discut cu ei și să-i rarefiez. Nu știau nici ce hram are biserica și îi spun unei femei: „măi, mamaie, are hramul Tuturor Sfinților, care din Sfinții ăștia toți, care au pătimit, au postit, ar fi procedat așa ca dumneata, să se înghesuie, să rupă, să calce în picioare? Ar fi stat la rând sau s-ar fi dus acolo în vale și ar fi plâns și s-ar fi rugat până noaptea târziu și când nu mai era nimeni ar fi ieșit să fii venit aici. Cum să vă înghesuiți, lăsați copiii în față, dați-vă un pas mai în spate că tot acolo ajungeți”. A început lumea să zâmbească, i-am dat de partea mea în felul acesta și am început să luăm cetățenii de la rând: „vă rog mult, dumneata, dumneata, dumneata”, i-am numit, oameni mai solizi, i-am rugat să rămână pe loc, să nu mai înainteze, să meargă ceilalți. Așa am făcut de-a lungul rândului și i-am porționat și am făcut baraje din cetățenii de la rând, mi-a ieșit chestia asta. Mi-a reușit, din punctul meu de vedere asta a însemnat dialog. Dialogul nu se bazează neapărat pe anumite standarde, dialogul înseamnă să-ți atingi un scop, indiferent ce limbaj folosești. Am avut limbaj de altă natură cu țigani, am avut spețe de genul acesta, trebuie să ajungi la sufletul lui. Și acolo am reușit să rezolvăm situația și să porționăm oamenii. Au început, erau de prin Maramureș, ăștia au fel anume de a fi, au venit cu apă, ne aduceau bidoane cu apă, că era căldură foarte mare, ne aduceau sandvișuri. Bineînțeles că apa o luam și le-o dădeam celor de la rând, nouă ne dădeau cei de la mănăstire, ne aduceau ce aveam nevoie. Faptul că luam un bidon de apă de la cineva și-l dădeam altcuiva care avea nevoie, cântărea foarte mult în ochii lor. „Uite ce face jandarmul, că stă acolo și-l bate soarele și cum ne-a vorbit…”. Eram nevoiți să dăm un exemplu. Nu e frumos să dai exemple, să faci astfel de gesturi publice, dar atunci era nevoie ca să putem să-i modelăm după cum vrem noi, pentru că era o mulțime mare și trebuia să manipulăm masele.

Reporter: Ați avut și situații când v-ați confruntat cu o mulțime de oameni furioși?

Florin Tudoran: Vă dau un exemplu de la Direcția Generală de Finanțe Publice, era ultima zi când firmele puteau să-și depună niște documente, iar apoi intrau penalizări, amenzi. Eram în serviciu, șef de echipaj, echipajul era plecat prin toate direcțiile, eram doar doi, eu și șoferul, eram cu Volkswagenul cu geamuri fumurii, nu se vedea ce e în interior. Ne-am dus pentru că ne-au solicitat cei de la DGFP pentru că în urmă cu un an se spărsese geamul, s-a făcut scandal foarte mare, iar acum se apropia ora închiderii, la 4 se închideau ușile și afară era puhoi de lume, foarte multă lume. Am intrat în interior să discut cu colegii mei, erau în interior puțini, cei de la pază, nu aveau ce să facă, trebuiau să păzească interiorul, acolo erau documente, nu aveau cum să iasă afară, e împotriva regulamentului să iasă în exterior. Am discutat cu doamna director de acolo și am întrebat-o ce le poate oferi oamenilor de afară. Mi-a spus că la 4 închide ușa și gata. Mmm, nu-i așa, nu se poate. Oamenii aceștia sunt mulți, dacă ați închis ușile, se sparg ca în anii trecuți. Ce facem? Ce altă variantă au acești oameni să rezolve problema astăzi? Și-mi spune doamna și am rămas uimit că exista varianta să meargă la poștă și să depună documentele prin poștă, cu data zilei de azi. Am întrebat dacă oamenii știu acest lucru și mi s-a spus că nu. „Și vă mirați că vă sparg capetele?”, am întrebat și am ieșit afară și am făcut aceeași poveste ca la biserică.

M-am plimbat mai întâi de-a lungul lor, le-am povestit să le atrag atenția pe grupulețe, apoi m-am urcat pe chestia aia, betonul acela de lângă scară, de la intrare, m-am urcat pe ăla și le-am povestit „să nu credeți că mai faceți ce s-a întâmplat acum un an. Tehnologia a avansat, colegii mei sunt în mașină, nici nu se deranjează să coboare pentru că nu mai e nevoie, colegul meu pe care îl vedeți acolo filmează. Astăzi spargeți geamurile, mâine, poimâine veți primi acasă sancțiuni pentru faptele săvârșite astăzi”. Întâi i-am speriat, le-am adus la cunoștință, colegul meu era cu camera de filmat, dar nu filma. Aveam un aparat destul de mare, dar el nici nu știa ce discut eu cu oamenii. Eram doar doi, el se întreba ce facem, cum rezolvăm situația. Le-am spus că el din mașină filmează, dumnealor acționează, eu mă dau la o parte, pot face ce vor, iar mâine venim și rezolvăm problemele, avem imagini, avem tot ce trebuie. I-am lăsat un pic să fiarbă, după aceea m-am dus din nou, am discutat cu ei pe grupulețe și le-am spus că mai au o variantă, că pot merge la poștă, să depună toate documentele, că avem mai multe oficii poștale, în centru, la sud, peste tot. Data poștei, ziua de azi, era data când au depus documentele. Indiferent când ajung actele, erau depuse în acea zi și le-am spus că rezolvă astfel problema fără să mai stea acolo, să ia sancțiuni, să se înghesuie. După destul de puțin timp au început să plece, câte doi-trei, dar tot mai erau destul de mulți. I-am lăsat, am mai stat în mașină, m-am dus din nou și le-am vorbit pe grupulețe și le-am spus „uitați, cei care au plecat, nu s-au mai întors, au rezolvat la poștă, iar ei erau ultimii la rând. Dumneavoastră tot aici ați rămas. Ei au rezolvat problema”. Au mai înțeles câțiva din ei, au mai plecat, apoi m-am urcat iar sus acolo, am spus încă o dată tare la toată lumea să audă. Le-am spus că se apropie ora închiderii și că poate se închide și la poștă și nu mai au șanse. În felul acesta am reușit ușor-ușor și am dispersat toată mulțimea, am rezolvat problema. Colegul meu era în mașină, doar eu am coborât, am rezolvat-o comunicând.

Reporter: Aminteați mai sus de intervențiile la persoane de etnie romă, când trebuie să vorbiți „pe limba lor”. Acestea cum decurg?

Florin Tudoran: Vă pot da un exemplu și aici, am avut o situație într-o noapte, eram opt inși pe echipaj, eram șef de echipaj, am primit solicitare de la Spitalul de Psihiatrie de pe Buna Vestire că în curtea spitalului sunt aproximativ 30 de țigani, au adus pe cineva bolnav acolo și ei nu-și mai pot face treaba că fac ăștia gălăgie în curte, nebunii. Spital de psihiatrie, care are o parte din pacienți la parter, iar ăștia văd pe geam și încep să se agite că văd pete negre. Nu sunt rasist, dar era noapte, iar ăștia erau țigani, aia e culoarea lor, văd ăia negri prin curte și își imaginează altceva. Ne-am deplasat în viteză acolo, rampă, sirene, nebunii, în apropiere le-am spus colegilor, „opriți tot, rampă, sirene, tot”. Colegii mei știind că sunt mulți țigani acolo, noapte, agitați cum îi știm că sunt, mulți, și femei și bărbați, la scandal ăștia îți dau cu copiii în cap dacă e nevoie, s-au echipat cu veste, cu cagule. Eu nu m-am echipat pentru că știam cum o să acționez, nu știam rezultatul, pentru că nu știam în ce stare de spirit îi găsesc, dar știam ce am de gând să fac. Le-am spus colegilor să nu coboare nici unul, să rămână în mașină până le spun eu. Am intrat cu mașina ușor în curte, foarte încet, am parcat în curte, într-adevăr curtea era plină de țigani. Mi-am dat și bereta jos din cap, m-am dus în capul gol, în mod normal așa se ține dialogul pentru a ajunge la nivelul celorlalți, nu cu ochelari, nu acoperit. M-am dat jos din mașină și m-am uitat la grup pentru a localiza liderul, persoana mai influentă. Îl vezi din start, pentru că în momentul în care am apărut noi, ceilalți tind să se ducă spre lider. Am văzut cam unde ar fi liderul, m-am dus către zona respectivă. Am spus bună seara, am dat noroc cu bărbații de acolo, am spus „nici nu vă întreb ce ați pățit, sunteți în curtea spitalului și e clar că ați pățit un necaz, aveți o belea în familie. Pentru că voi aveți chestia asta pe care o apreciez foarte mult, pe care noi, românii, nu o avem, când unul pățește ceva, vă doare pe toți, veniți toți, săriți toți. Voi aveți chestia asta extraordinară pe care noi din păcate nu o avem. La noi de abia dacă vine unul din familie, voi veniți tot neamul, e o chestie extraordinară.” Țiganul a rămas uimit și a început să-mi spună „într-adevăr, nevasta băiatului ăsta a făcut o criză” și a început să-mi povestească ce și cum și că și-a pierdut mințile și a făcut o criză și au venit cu ea și vor să știe ce și cum. I-am mai periat un pic să ajung la sufletul lor și zic „e o micuță problemă. E foarte bine că ați venit, e extraordinar, dar îl susțineți pe el, nu pe ea, că ea fiind bolnavă și în crize nu o ajutați astfel. Dar, acesta este un spital de psihiatrie, nu e ca județeanul sau ca celelalte, aveți caz în familie și știți cum e. Aici vin pacienți din tot județul, chiar și din alte județe, unde nu au spital de psihiatrie. Când dau aceștia pacientul jos din salvare și vă văd atât de mulți au senzația că îi vreți răul, că aveți ceva cu el. Atunci intră în crize, doctorii nu mai pot face față, dacă p-ala îl iau crize și mai mari decât avea. Bolnavii din spital care vă văd pe geam, la fel, vă văd pete negre afară, atât de mulți, își imaginează că sunt demoni, cum văd ei în nebunia lor. Nu e indicat să stăm cu toții în curte. Hai să facem o treabă. Rămâne în curte familia, soțul, părinții, cu mașina, stați în mașină, jos, cum vreți voi. Mă duc să vorbesc cu doctorii să vă aducă la cunoștință orice stare, orice schimbare a persoanei respective, a pacientei, tot timpul să vină să vă spună dacă e mai bine și ce-i face, iar restul, hai să stați la mașini afară, iar ei or să vină să vă spună tot timpul și știți absolut tot”. Iar țiganul îmi zice: „domne, dar de ce nu a venit nimeni să ne spună? Nu ne-a vorbit nimeni așa. Dar nu înțelegeam? Nu suntem oameni? Noi stăteam că așa stăm noi, așa suntem noi, dar cum să nu înțelegem?!”. Am ieșit eu singur cu ei toți afară, colegii mei din mașină nu au auzit pentru că vorbeam foarte încet, am vorbit pe ton foarte scăzut, era liniște totală în jurul meu, mă ascultau cu foarte mare atenție și am ieșit afară cu toții, la poartă, am mai stat de vorbă cu ei 3-4 minute, apoi m-am întors la mașină. Țiganii au rămas la poartă, s-au dus la mașini, familia s-a urcat în mașină, nu a mai rămas în curte niciun țigan. Iar toată această chestie a durat cel mult 15 minute. Nu a scos unul un baston, nu s-a scos niciun spray, nu s-a enervat nimeni, nu a fost niciun fel de problemă și în acest fel am rezolvat ceva ce părea grav inițial: „30 de țigani, acolo”. Dar nu ne gândim că dincolo de țigani, sunt oameni care au o problemă, pe care în primul rând trebuie să o înțelegem. După aceea trebuie să umblăm la sufletul lui, să încercăm să-l ajutăm, iar dacă nu am reușit să-l ajutăm, cam asta e gradualitatea folosirii forței, încercăm să-l ajutăm pe om, pentru că asta trebuie să facem noi în primul rând indiferent de etnie, dacă nu am reușit și refuză ajutorul, după aceea intervenim cu următorul pas, să impunem, să somăm. Somațiile vin mult după, forța la fel. Astea sunt o parte din realizările făcute cu dialogul.

Reporter: Vi s-a întâmplat să mergeți și la alarme false?

Florin Tudoran: Am avut, nu am reușit să intrăm în interior pentru că era totul blocat, pe Văleni dacă nu mă înșel, se face o bifurcație și e o clădire albă pe colț. A pornit o alarmă, eram în patrulă mixtă cu un polițist, prin centru. A auzit polițistul alarma, vreau să spun că am mers în noaptea aia de am dat kilometrajul peste cap. Fiind între blocuri, aveai senzația că se aude ba în colo, ba în colo, radia din clădiri și te deruta total, nu-ți puteai da seama de unde se aude. Și ne-am învârtit o grămadă, ajungeam într-o direcție și apoi auzeam din altă parte, stai că nu e aici și tot așa, exact fata Morgana în deșert, așa ne plimbam noi în noapte să vedem unde e alarma și de ce se aude. Într-un final am luat-o către nord și ne-am dat seama până la urmă că de acolo se aude, deși se auzea stereo, de acolo și radia din clădirea Prefecturii, care era cea mai mare, se auzea iar. Ne-am dus, am cercetat toată zona, i-am chemat pe ceilalți, șeful de schimb de la Secția 1 a găsit proprietarul clădirii sau pe cei care aveau chirie acolo, nu era nimic în final. Era o alarmă falsă care ne-a pus pe drum și am umblat pedestru o grămadă până am ajuns la locație. Am avut și la buticuri de ziare alarme false, se mai declanșau din cauza unui șoricel, au fost.

Reporter: În timpul liber scrieți poezii. De unde această pasiune?

Florin Tudoran: Îmi place să scriu poezii. Îmi place să iau legătura cu oamenii, să comunic, să vorbesc, să scriu, pun în versuri mai mereu. Azi am scris două poeziuțe, una cu ziua Armatei și una cu acest moment (n.r. interviul a fost înregistrat de Ziua Armatei). M-am jucat. Pur și simplu mă apuc să scriu. Am scris un epilog pe care îl voi citi la final. Am scris un pic mai devreme aici.

Reporter: Vă relaxează acest lucru, nu? Vă descărcați de lucrurile acumulate în timpul zilei?

Florin Tudoran: Da, am scris și când a fost Festivalul Prahova Iubește Basarabia. Am scris o poezie chiar în timp ce eram acolo, la garduri, de pază, iar doamna Dumitrache, prezentatoare, a văzut-o și a citit-o pe scenă atunci, am filmarea pe telefon cu momentul. La muncă am scris destul de mult. Acum doi ani de zile când a fost incendiul de la Colectiv am scris la muncă, eram de serviciu, pe data de 4, începuseră aceste mișcări în stradă cu proteste și să vă spun ce m-a făcut să scriu poezia respectivă. Am fost bulversat de faptul că se denaturase acel moment de comemorare. Ieși în stradă pentru un moment de comemorare, de reculegere pentru cei morți și începi să strigi „jos, cutărică”, o dai pe politică, „vrem spitale, nu catedrale”, lovești în biserică, dar de fapt era vorba de niște tineri, de niște copii, care de abia muriseră, iar alții mureau, se zbăteau în chinuri, și tu vrei să schimbi un sistem. Deocamdată nu era cazul. Era cazul de cu totul altceva, ieșim să comemorăm, să-i plânge, să donăm bani pentru dotare dacă e cazul, nu stau să mă bat cu pumnii în piept. Ce e nevoie la Floreasca?! De aia! Dacă toată țara punem câte 10 lei, s-a rezolvat problema și oamenii aceia scapă. Decât să stăm în stradă, să strigăm, să urlăm că vrem nu știu ce, sau jos Daniel, patriarhul, dăm câte 10 lei și am scăpat mult mai repede. Nu rezolvăm o problemă stând în stradă și așteptând ca Guvernul să ia de acolo, să pună dincolo. Dacă vreau să rezolv, ia mă, hai să punem toți manifestanții din țară câte 10 lei și să luăm aparatură acolo, să scape tinerii aceia și scapă. La noi se fac, nu se face reclamă, dar noi donăm în fiecare lună.

Reporter: Sunt momente când jandarmii fac lucruri extra, pe lângă ce scrie în fișa postului? Ajutați oamenii chiar și în momentele în care meseria nu vă cere acest lucru?

Florin Tudoran: Da. Pentru că de-a lungul anilor ești format pe chestia asta, să ajuți. Când auzi că cineva strigă, te duci acolo să vezi de ce strigă, poate a căzut și și-a rupt piciorul, poate are o problemă, te duci și îl ajuți indiferent de problemă, îl ajuți că asta îți intră în reflex. Nu intră în fișa postului meu dacă sunt liber, cu soția pe stradă, să fac nu știu ce, dar îți intră în sânge. Noi când ne ducem, cum ne-a deformat meseria asta, cum simt eu, din punctul meu de vedere, când ne ducem la un festival, sunt liber, sunt în concediu, mă duc la un festival cu soția și vine 12 noaptea și sunt artificiile, toți se iau în brațe și se sărută și e frumos. Noi ne-am format ca în momentul acela să nu ne uităm la artificii, te uiți la buzunare, te uiți să vezi cine umblă prin mulțime și profită de neatenția oamenilor, asta faci. Nu îți cere nimeni să faci asta, tu trebuie să te bucuri, dar faci chestia care ți-a intrat în sânge. Stai și te uiți prin mulțime și îl vezi pe ăla că nu se uită la artificii, de ce nu se uită ăla? Acela se uită la geanta unei doamne, vezi cu totul altceva, vezi chestii pe care alții nu le văd. Îți intră în sânge.

La detașament la noi a fost a fost un caz în care un coleg a intervenit cu mâinile goale într-un scandal în care niște romi s-au împuscat și i-a dezarmat. Omul venea de la antrenament, era în bermude și a intervenit, lucrul acesta îl ai în sânge, asta faci, sari când cineva are nevoie, indiferent de natura ajutorului, nu neapărat că respecți fișa postului. Când ești în serviciu te străduiești să respecți sarcinile care sunt trasate, dar nu e cuprins în sarcina aia tot ce trebuie să faci omenește. Sunt anumite sarcini trasate dar pe lângă asta faci din instinct tot ce e normal și omenește să faci.

Reporter: Ați luat în considerare faptul că ați putea publica o carte de poezii?

Florin Tudoran: S-ar putea, am sute de poezii scrise, mai scriu și pentru clasa fiicei mele, care este la Carmen Sylva. Nu are foarte multe poezii drăguțe prin carte și doamna învățătoare m-a rugat să mai scriu din când în când și pentru copii și copiii de la clasa dânsei mai citesc și poezii scrise de mine. Mi-a spus fata mea, când a venit acasă, „tati, tati dacă ai știi ce mulți fani ai! Toți copii din clasa mea, toți colegii de clasă îți citesc poeziile.” Poezii pentru copii. Am scris și fabule pentru copii, de toate. Poezii scriu de fapt de mai demult, în ultima vreme am și postat, datorită Facebook-ului. Nu știam să îl folosesc, dar soția mi-a făcut cont și am început să le public, scriam tot felul de chestii la care nu dădeam importanță. Acum scriu numai de pe telefon, nu scriu pe altceva, nu am publicat nimic încă.

Reporter: În timpul în care vă faceți meseria vă puneți și în pielea omului cu care interacționați?

Florin Tudoran: Doar în felul acesta reușim să îi înțelegem și să rezolvăm problemele. Dacă nu văd necazul și nevoia celuilalt, nu îl înțeleg, atunci intervin greșit, în mod total eronat. La un sinucigaș, dacă vrei să mergi să comunici cu el, trebuie să-i înțelegi cauzele, să știi exact situația și cauzele, să te transpui în persoana lui ca să înțelegi ce l-a determinat și ce puncte au mai rămas care i-ar putea schimba hotărârea și aceste puncte trebuie atinse, cu maximă delicatețe, cu limbajul după pregătirea pe care o are el și atunci sunt șanse de reușită.

Reporter: Aveți studii în psihologie?

Florin Tudoran: Nu, nu am studii în psihologie, am vrut să fac facultatea de profil, a fost dorința mea să fac psihologie, însă, din cauza unor probleme nu am putut realiza acest lucru. La bază sunt luptător, am pe mine vestă, materialele anti-traumă atunci când este cazul și intervin în situațiile unde este nevoie să se intervin în alt fel, dar mai nou, că nu este de foarte mult timp implementată chestia asta cu dialogul. Mai întâi de toate dialogul, după care intervenția graduală, următoarele etape, de restricționare și altele, până la violență este un drum foarte lung. Este o implementare foarte bună, pe care lumea a înțeles-o și reușim să ne facem înțeleși. Dacă nu mă înșel, cu doi ani în urmă, sper să nu greșesc, era Ziua României, cei de la Petrolul s-au adunat în centru, la fântână, scandau și voiau să spargă cumva retragerea cu torțe de la eveniment. Scandau „cine nu sare….”, limbajul lor, în fața Prefecturii erau adunați jandarmii cu torțele aprinse, era fanfara, erau oficialitățile și culoar de lume de la Prefectură până în stradă, până în Bulevard, pe stânga și pe dreapta, așteptând pe mijloc, pe centru, să treacă cu torțele, cu fanfara și ceilalți, după ajungeau în felul acesta până la statuia lui Mihai Viteazul, așa se defilează retragerea. La fântână erau acei „spărgători de eveniment”, strigau, scandau, fluturau steaguri, revoltați și, din strigătele lor, ca pe stadion, încercau să-i facă și pe ceilalți să vină alături de ei, numai că strigau cu intonația de stadion care este revoltătoare pentru om, când aude „cine nu sare, cine nu sare….” și altele de genul acesta, deja oamenii de treabă se dau la o parte. A trebuit să gestionez situația acolo, toți colegii mei erau concentrați către evenimentul cu retragerea torțelor. Cei care scandau la fântână au încercat să se bage între ceilalți și trebuia să fac cumva să rezolv toată problema, fără scandal. M-am dus la lideri, a fost unul mai în vârstă cu care nu am reușit să discut, cu cei mai tinerei am discutat, le-am zis „băi fraților, voi vreți să faceți miting, dacă vrei să faci miting în felul acesta nu atragi pe nimeni, fă într-un fel în care să îi atragi, „cum să fac că…” și începea să o dea pe ale lui, zic „nu”, i-am adunat pe toți pe care am putut în jurul meu și zic „băi, fraților, ia urcați-vă voi sus pe fântână, fanfara ce cântă acum? Imnul României, ia cântați voi imnul după fanfară, cântați o dată cu fanfara să vedeți cum atrageți priviri, să vedeți cum atrageți simpatizanți, să vedeți cum vine lumea lângă voi”. Au făcut chestia asta, au cântat Imnul României, le-am zis să nu mai cânte ca pe stadion „cine nu sare”, ești la miting că au murit tinerii la „Colectiv”, nu poți să aștepți să sară tinerii ăia din groapă, scandează cu totul și cu totul altceva, este Ziua României, scandează ceva în ton cu evenimentul ca să atragi simpatizanți și în felul acesta am reușit să îi trag din miting și le-am mai zis o chestie „dacă voi vă băgați între oamenii ăia, ce faceți? vă duceți până la statuie și mitingul vostru s-a terminat, voi nu vreți asta, că de acolo fiecare se duce la el acasă, voi vreți să faceți miting, dacă voi vă băgați între oamenii aceștia, ce o să apară la tv? S-a ținut miting la București, în Timișoara, în Craiova, la Ploiești nu a mai fost miting, la Poiești a fost retragerea cu torțe, vă confundă cu ceilalți. Rămâneți aici să faceți mitingul vostru. La Ploiești s-a făcut miting și din mulțime o să vedeți că vin oameni lângă voi, dar nu mai scandați alea, pentru că dacă scandezi, oamenii se îndepărtează și rămâneți voi care ați fost tot timpul. Cine vine pe stadion de dragul scandalurilor voastre?”. În felul acesta am ajuns să le fac scandări de bun simț pe care să le strige, i-am făcut să cânte Imnul României și i-am ținut pe loc, eu singur. Discutând cu ei, m-am făcut înțeles și în momentele acelea discutam și cu comandantul meu de grupă, îi aduceam la cunoștință rezultatele, șansele de a îi ține pe loc și i-am spus să stea calm și liniștit că reușesc, îi țin pe loc. În felul acesta s-a desfășurat frumos retragerea cu torțe, a plecat toată lumea liniștită și au rămas ei în centru. După ce am scăpat de pericolul mare de a se amesteca unii cu alții și de a crea haos, am rămas lângă ei, și-au făcut și ei drumul să meargă până la statuie, am mers în frunte cu ei, cu liderii lor, au venit și alți colegi de-ai mei și i-am flancat stânga-dreapta să nu iasă mult în carosabil, în mod foarte civilizat au scandat lozinci de bun simț, nu a mai fost nimic haotic, nu au mai strigat pe tonul de stadion, au mers frumos și chiar a fost lume care s-a alăturat grupului lor, au mers în felul acesta până la statuia lui Mihai Viteazul, s-au urcat pe statuie, au făcut poze și s-a terminat. Misiunea s-a încheiat cu succes, nu s-a creat haos, discutând i-am făcut să înțeleagă că modul lor de a acționa îi depărtează pe ceilalți și crează haos și nu vor acest lucru, ei vor să atragă oameni de partea lor și au reușit să atragă, dar nu în sensul rău. I-am făcut să atragă oameni de partea lor, nu i-am dispersat, dar în sensul bun, au rămas și au strigat lozinci de bun simț și nu am pierdut nimic că ne-am deplasat până la statuia lui Mihai Viteazul și am făcut poze. Ne-am strâns mâna și s-a terminat totul într-o foarte bună colaborare, am mulți din ei prieteni pe Facebook, colaborăm.

La asta duce dialogul pe care l-a introdus Jandarmeria, extraordinar de bun. Este foarte bun dialogul, dar în momentul în care porți un dialog cu cetățeanul nu trebuie să fii curvă, trebuie să fii sincer, trebuie să cauți o cale să îl convingi că alegerea făcută de el nu este corectă și îl îndrepți către o acțiune benefică, îl direcționezi către o acțiune care nu deranjează pe nimeni, care e de bun simț, care e civilizată și e ok, din punctul meu de vedere. Este un mod de a rezolva o problemă care tinde să escaladeze, să depășească anumite limite și în final toată lumea trebuie să fie mulțumită și să ne strângem mâna.

N.R.: În ziua în care a fost intervievat Florin Tudoran, reporterii noștri au realizat interviuri și cu Mădălin Tănase, dar și cu șeful detașamentului mobil din cadrul IJJ Prahova (recitește aici interviul). Cât timp reporterii au intervievat ceilalți doi jandarmi, Florin Tudoran a scris o poezie despre acel moment pe care v-o relatăm în continuare:

Un mic interviu ce-i luat la rece,

Credeam că e mai scurt, parcă nu mai trece.

Vor să știe multe, să asculte povești,

Să afle pe stradă ce fel de om ești,

Dacă îți convine, ce dotare ai,

Dacă simți nevoia în cetățeni să dai,

Cu ce te confrunți, când și ce te doare.

Noi le dăm răspuns, ei, altă întrebare.

Minutele trec, ei culeg povești,

În ziare astfel or să ajungă vești

De la noi jandarmii într-un singur mod,

Noi am stat de vorbă doar cu Incomod.