Una dintre cele mai îndrăgite tradiţii ale Crăciunului este, fără îndoială, împodobirea bradului. Iată cum am ajuns să decorăm pomul de Crăciun:

„Originea egipteană

Vechii egipteni îşi împodobeau casele cu frunze de palmier, în ziua solstiţiului de iarnă. Obiceiul a fost împrumutat şi modificat de către romani, care au început să folosească brazi în locul frunzelor de palmier, pentru că ei credeau în magia copacilor care erau în permanenţă verzi. Ei au văzut în brazi simbolul vieţii şi un semn sigur că soarele şi primăvara se vor reîntoarce curând.

O legendă creştină spune că în noaptea Naşterii Mântuitorului, flora, fauna şi toate creaturile vii, au venit la Bethlehem cu daruri. Micul brad nu avea însă niciun cadou şi era atât de obosit încât nu a putut să ţină piept copacilor mai mari care l-au împins în spate pentru a-l ascunde vederii. Dar atunci, unui înger din apropiere i s-a făcut milă şi a comandat unui mănunchi de stele să vină să se aşeze pe ramurile delicate ale brăduţului. Când pruncul Iisus a văzut frumosul brăduţ luminat, a zâmbit şi l-a binecuvîntat, îndemnând ca din acel moment brazii să fie împodobiţi cu lumini, în perioada Crăciunului, pentru a fi pe placul copiilor.

Originea germană

Conform altor surse, obiceiul îşi are originea prin secolul al şaptelea, când un călugăr de la Crediton, Devonshire, Sfântul Boniface, a plecat în Germania pentru a preda Cuvântul lui Dumnezeu. Supărat de gestul unor păgâni care venerau un stejar, Sfântul Boniface, cel care a convertit germanii la creştinism, a tăiat copacul de la rădăcină. În locul acestuia s-a înălţat un brăduţ frumos. Uimit, Sfântul a considerat bradul proaspăt crescut drept semn de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi a identificat forma triunghiulară a bradului cu Sfânta Treime a lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfant. Oamenii au început să venereze de atunci bradul şi să-l considere Arborele lui Dumnezeu şi un simbol al creştinismului.

Alături de Sfântul Boniface, Martin Luther este şi el considerat un inventator al bradului de Crăciun. Legenda spune că acest călugăr şi reformator al Bisericii, care a trăit între anii 1483-1546, se întorcea acasă într-o seară de iarnă, când a văzut stelele strălucind printre ramurile brazilor. Impresionat de privelişte, a mers în pădure şi a tăiat un brăduţ pe care l-a decorat acasă cu lumânări, care reprezentau stelele pe care le văzuse. Obiceiul s-a răspîndit în Germania şi de aici, în toată lumea.

Dacă Sfântul Boniface considera „pomul de Crăciun” ca fiind creştinizarea unui ritual de iarnă pre-creştin, alţii văd originea acestuia în „Pomul Paradisului”, folosit în unele piese jucate pe 24 decembrie, când se sărbătorea ziua numelui lui Adam şi a Evei. Pentru a sugera Grădina Edenului, un pom era decorat cu mere (fructul interzis) şi folosit în decor. „Pomul Paradisului” a fost încet-încet adoptat în casele germanilor, iar merele au fost înlocuite cu obiecte rotunde roşii strălucitoare. Ceea ce astăzi numim globuri. Tot de aici pare să vină şi tradiţia ca „pomul de Crăciun” să fie împodobit în ziua de 24 decembrie.

Originea livonă

Primul moment în care bradul a devenit centrul atenţiei de Sărbători este marcat în secolul al XV-lea în Livonia (Estonia şi Letonia de astăzi). Conform primelor documente care atestă folosirea „pomului de Crăciun” în Estonia (1441, 1442 şi 1514), membrii Frăţiei Capetelor Negre duceau un pom în piaţa sfatului din Reval (Talin de azi) şi dansau în jurul lui. În 1584, pastorul şi cronicarul Baltazar Russow a scris despre tradiţia împodobirii unui pom în piaţă unde tinerii cântă şi dansează în jurul lui, după care îi dau foc.

În Marea Britanie, pomul a fost adus de germani, dar localnicii nu au fost prea încântaţi la început să îşi decoreze casele cu brazi. Totul s-a schimbat însă din 1846, când Regina Victoria şi Printul Albert au apărut într-o imagine în Illustrated London News, în picioare alături de copiii lor, în jurul unui pom de Crăciun. Cum Victoria era foarte populară, tradiţia bradului a devenit imediat la modă în Marea Britanie, iar patru ani mai târziu Charles Dickens descrie pomul de Crăciun ca o tradiţie destul de scumpă în care se puteau regăsi păpuşi, bijuterii, fructe, mici instrumente muzicale şi jucării.

Bradul în mitologia românească

La români a existat obiceiul butucului de Crăciun, ritual azi dispărut, dar atestat încă de la romani. Un trunchi de brad tăiat (jertfit) era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, pentru a simboliza moartea şi renaşterea divinităţii, a zeului autohton Crăciun.

Şi dacii aveau un cult pentru brad, dar cu înţeles total diferit (pe care îl mai găsim şi astăzi în unele zone ale ţării): bradul era un copac tăiat la nuntă sau la moartea cuiva. În cadrul ritualului de înmormantare bradul reprezenta „nunta” mortului cu divinitatea şi natura.”

sursa: www.antena3.ro