În căutările acelor oameni care s-au impus de-a lungul timpului în această comunitate, care au încercat să aducă plusvaloare peste tot pe unde au trecut, l-am întâlnit şi pe Constantin Clinci din Valea Doftanei. Ani buni a fost maistru la Liceul Tehnologic din comună, fiind iubit de elevi pentru bunătatea şi răbdarea cu care le arăta tot ce aveau de meşterit. Însă, dincolo de amintirile unui dascăl bun, prahoveanul va rămâne în memoria colectivă şi pentru un demers inedit. Şi-a transformat o cameră într-un muzeu în care, în momentul în care păşeşti, călătoreşti pe urmele a patru generaţii. Cu ochii minţii, poţi vedea omul locului la muncă, la horă, pe front, la treburile casei sau la cele de serviciu. Sunt obiecte care au aparţinut cuiva, cândva. Sunt lucruri purtătoare de suflet şi care „vorbesc“ despre identitate şi evoluţia noastră, până în ziua de azi.  

Câte amintiri încap într-o viaţă? Dar într-o cameră?

Dacă ar fi să căutăm răspunsul la Constantin Clinci, din Valea Doftanei, am afla că într-o încăpere de nici cinci metri pătraţi, situată la mansarda casei, pot sălăşlui într-o „dezordine“ extrem de armonioasă „urmele“ a patru generaţii. Brevete militare, poze de familie, obiecte vestimentare, altele de decor, unelte casnice, bani vechi, mobilă de peste o sută de ani etc., toate şi-au găsit loc într-o încăpere din casa prahoveanului. Dar imaginea care atrage atenţia încă de la intrarea în casă este cea a ceasurilor. Vechi de ani de zile, unele funcţionale, alte care-au oboist să mai măsoare vremea, toate îţi aduc aminte

Locul îi este extrem de drag şi şi-l doreşte a fi un muzeu sătesc, însă plăcuţa care defineşte destinaţia, sculptată chiar de nea Costică, aşa cum îi spun localnicii, este, momentan, ţinută în casă, deasupra scărilor. Dar este suficient să întrebaţi, în satul Teşila, de nea Costică, şi veţi fi direcţionat către gospodăria acestuia.

E bucuros de oaspeţi, de oameni cărora să le arate şi să le povestească despre fiecare obiect în parte, însă simte că nu este totul pregătit. Parcă ar mai avea ceva de făcut, parcă n-a reuşit să integreze în această lume toate câte ar fi de spus şi de arătat.

Legat de familia sa, de locurile natale, de tradiţie, dornic să nu îngroape totul odată cu străbunii şi părinţii lui, Constantin Clinci a adunat şi a recondiţionat o serie de obiecte care au făcut parte din viaţa lor, în particular, dar şi din viaţa românului, în general. Pentru că în încăperea lui, prahoveanul a reuşit să adune în cele şapte decenii de viaţă un adevărat patrimoniu al satului românesc, aducând frânturi ale lumii rurale de pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi până după Revoluţia din 1989.

Ce rămâne de pe urma omului?

Pasiunea pentru a colecţiona o are de mic copil, de când a început să adune tot felul de monede şi bancnote. A crescut cu poveştile de război ale familiei sale, dar şi sătenilor. Treptat, oamenii au început să dispară, însă nea Costică a ales să le ducă spiritul mai departe. Pentru că l-a durut să vadă și să accepte că, într-o frântură de moment, un morman de pământ acoperă totul. Oare atât se alege din viaţa unui om? De asta au trăit, muncit şi luptat ai lui? A adunat toate dovezile, actele, fotografiile, iar pe unele le-a înrămat şi le-a aşezat pe pereţii încăperii, alături de un ceas vechi, de nişte coarne de cerb, de o puşcă veche, ieşită de mult din uz, de o lampă, un castron de lut, o lingură de lemn, o bucată de ştergar, care mai poartă amprenta brodatului manual, maşini de calcul şi scris etc.

Astfel, cine ajunge în încăpere va dori, inevitabil, să afle ce-i cu vreun obiect sau altul şi, astfel, ceea ce era dat dispariţiei este readus la viaţă prin poveştile pe care colecţionarul le are pentru fiecare lucru în parte.

Unele dintre piesele moştenite, găsite sau aduse de săteni au avut nevoie de recondiţionare. De profesie maistru la liceul din comună, lui nea Costică i-a fost uşor să lucreze. De atenţia pe care o acorda detaliilor şi de răbdarea sa îşi aduc aminte şi astăzi elevii lui, unul dintre ei fiind chiar actualul primar de la Valea Doftanei, Lucian Costea.

„Era o persoană foarte meticuloasă, blândă, avea mare răbdare cu copiii. Era şi este un om care emană bunătate şi era iubit de toţi elevii lui. Ştiam că e colecţionar, că adună de mult timp tot felul de obiecte şi mă bucur că a reuşit să creeze şi acest mic muzeu al său“, ne-a mărturisit edilul.

Trecutul nu-l putem şterge…

Dacă obiectele mai mici şi de suflet sunt ţinute în casă, altele, cum ar fi uneltele de lucru, şi-au găsit loc într-o altă încăpere din curte. În ambele locuri sunt şi amintiri din perioada comunistă, inclusiv un tablou al lui Nicolae Ceauşescu. Nu se sfieşte şi nu dă prea multe explicaţii despre o perioadă şi o persoană despre care istoria aminteşte timid. „Are şi el locul lui, oricât am vrea noi să uităm“, este cam tot cee ace spune atunci când remarcă insistenţa vreunui vizitator asupra tabloului nelipsit, ani buni, din viaţa românilor. Oricât de grele ar fi fost acele vremuri, trecutul nu ni-l poate nimeni şterge…

Lucrurile care păstrează viu spiritul familiei, al satului, dar şi a ceea ce s-a derulat în România în ultimii peste o sută de ani au fost vizitate de oameni pasionaţi de istorie sau elevi aflaţi în excursie şi cărora li s-a recomandat să oprească şi pe strada Şeţu din satul Teşila.

Chiar şi pentru „Şcoala Altfel“ sunt cadre dicatice care au optat să vină la muzeul aparte, acolo cum îi era portul ţăranului român, cu ce trudea la muncile câmpului, cum lucrau gospodinele şi îşi aranjau odăile.  Sunt purtaţi şi în anii celor două războaie mondiale, de unde nea Costică are o colecţie întreagă, de la uniforme militare, până la livrete şi scrisori… Anii comunismului sunt şi ei prezenţi, aşa cum au fost trăiţi în lumea satului muntenesc. Şi nu numai…

Îl bucură că în camera plină de amintiri de la mansardă îşi găsesc refugiul şi copiii săi. Ori de câte ori vin acasă, acolo stau să-şi bea cafeaua şi să povestească. Este cea mai bogată moştenire pe care le-o lasă. Cum o vor gestiona? Rămâne de văzut…

Sursă : facebook.com/ConsiliulJudeteanPrahova