Bogdan Rizea, un tânăr ploieștean, cititor al ziarului Incomod, ne-a trimis o scrisoare prin care își spune părerea despre situația în care a ajuns Ploieștiul. Alte comentarii sunt de prisos, vă lăsăm să citiți mesajul lui Bogdan:
“Sunt patriot. Și mai presus de toate, îmi iubesc orașul în care m-am născut, Ploiești. Am stat și în Moldova și-n Ardeal, ani de zile. Mereu mi-am lăudat la modul frenetic dragul oraș și chiar dacă poate fi interpretat ca deplasat, chiar m-am mândrit că-s ploieștean. Ei bine, treptat-treptat, a început să-mi piară acest sentiment. Anul 2015, mai precis toamna-iarna acestuia, mi-a adus cel mai urât gust amar pe care l-am simțit vreodată. Și nu e de la colecist… Am votat în 2000, 2004, 2008, 2012. Mereu cu aceleași speranțe că vom avea un primar serios, capabil și dornic să pună osul la treabă alături de echipa lui, să facă din Ploiești ceea ce a fost dintotdeauna – capitala aurului negru, un puternic centru economic și de bază al țării. Din păcate, succesiunea oamenilor care au cârmuit frâiele orașului a lăsat mult de dorit. Unul dintre cele mai bogate județe din țară, cel cu cea mai mare populație, un oraș cu peste 200.000 locuitori, cel mai aproape de capitală, a ajuns la finele anului 2015 să nu fie capabil să pună 3 luminițe de sărbători. Să nu mai poată avea o echipă de fotbal și un stadion. Să nu aibă nici cele mai puțin decente condiții de tratament medical gratuit, să nu aibă un spital pentru sufletele viitorului orașului, o maternitate demnă de toată clădirea (nu 20% cât este folosită și chinuindu-se acum să obțină acreditarea), o casă a căsătoriilor (cea veche), o piață europeană (nu țigănia existentă la Halele Centrale), niște tramvaie noi, autobuze noi (care să nu-ți intoxice plămânii cât 10 ani de fumat când treci pe lângă ele), să n-aibă un parc amenajat, să n-aibă pic de cultură și tot ce ține de evenimente culturale și recreaționale, să n-aibă kilometri de coloane de mașini la fiecare ieșire/intrare în oraș, să aibă cele două mari gări modernizate (nu în halul cum arată acum), să nu-mi mai aud toți prietenii că pleacă în București pentru un loc de muncă, Ploieștiul fiind mort. Și câte și mai câte, lucruri pe care le poți găsi în foarte multe orașe din țară, la care am ajuns să privesc cu jind. Și da, deznodământul sentimentelor ce mă încearcă este acesta: Ploieștiul a murit. Poate exagerez și poate doar mie mi se pare asta, însă un lucru e cert – bine nu e! Ce putem face? Ce putem schimba? Să continuăm cu speranța? Până când? Atâta timp cât se vor perinda aceeași și aceeași oameni, totul se va degrada. Atâta timp cât mafia locală va continua să facă legea pentru bunul lor plac și buzunar, orașul va muri încet-încet.
Sunt niște gânduri de revoltă, sunt niște rânduri care sper să ajungă la urechile unui om, oricare ar fi el, un om care să aibă puterea să schimbe ceva. Să mă facă iar să fiu mândru de orașul meu.”
