Fiica pacientului mort în condiţii suspecte după ce a căzut şi s-a rănit la cap chiar într-unul din saloanele Spitalului de Psihiatrie Voila unde fusese internat, ne-a trimis un e-mail în care îşi expirmă punctul său de vedere vis a vis de condiţiile în care a fost tratat tatăl său în ultimele zile de viaţă.

Redăm integral, fără un alt comentariu, scrisoarea:

„La o luna de la moartea tatalui meu aflu din ziare, de pe internet si de la televizor cauza comportamentului ciudat al d-rei Eliza Moruzzi cand am venit sa imi vizitez tatal la Spitalul de Psihiatrie din Voila. Cel putin asta credeam eu ca fac in jurul orei 11 marti, 17 februarie 2015.

Spun comportament ciudat pentru ca in  primul rand in clipa cand am vrut sa intru pe usa pavilionului m-a intampinat cineva din personal care a evitat sa se uite la noi si ne-a spus ca „stiti, el nu mai e aici, nu stiu, vorbiti cu d-ra doctor!”

Astept minute intregi la usa d-rei Moruzzi. Mi se spune ca nu pot sa o deranjez, ca se supara. Intr-un final iese din birou, isi face treaba, vine inapoi si ma intreaba cum ca de ce nu ma duc dupa el la Ploiesti. Poftim? Cum?

Nici o informatie de la nimeni despre starea lui. Cu doua zile inainte am intrebat ca sa fiu sigura ca exista un numar de telefon unde putem fi contactati in caz de ceva -orice. „Da, sigur!  Nici o problema!”

Urmatorul pas al d-rei Moruzzi e sa ma acuze ca eventual i-am facut rau tatalui meu prin a-i da mult sa manace- cartofi sau poate morcovi, ba nu – fasole si carnat- e in orice caz i-as fi dat mult. Cand spun ca m-a acuzat va rog sa intelegeti ca efectiv a ridicat tonul la mine in culoarul spitalului. Nu considerati ca e ciudat din partea unui medic sa minta si sa ridice tonul? Sigur ca inainte cu o zi l-am ajutat pe tatal meu sa manace un pahar mic de iaurt si o felie de chec de casa. Macar atat imi dau seama ca un om in starea in care se afla tatal meu behöver ceva usor de digerat. Altfel vreau sa cred ca, daca as fi avut ceva nepotrivit cu mine, personalul vigilent m-ar fi oprit. Eu nu indrazneam sa ii dau nici macar o pastila de durere de cap fara sa intreb personalul de teama sa nu ii provoace vreo reactie proasta impreuna cu celelalte pastile. Am fost atenta pe durata internarii tatalui meu sa ma sfatuiesc cu personalul si sa stiu ce e potrivit sa ii aduc tatalui meu sa ii faca bine.

Mai astept sa imi dea biletul de externare – sa nu credeti ca s-a grabit cineva sa il scrie… Intr-un final mi se spune ca tatal meu a cazut in coma si e trimis la Ploiesti.

Ajunsi la Ploiesti aflam ca tocmai a intrat in operatie. Poftim? Cum? Operatie??Aaaa, pai nu stiti? Se pare ca e lovit la cap si a trebuit sa fie operat de urgenta. Cu un pic de noroc (cu ceva cunostinte in spital) poate aflam cand iese din operatie.

Pe la 5 dupa-amiaza pot sa iau legatura cu neurochirurgul care l-a operat pe tatal meu. In timp ce stau de vorba cu dansa, suna si d-ra Moruzzi interesata daca „s-a rezolvat treaba”. In naivitatea cauzata de socul in care sunt ma gandesc ca e un gest frumos din partea dansei sa se intereseze de tatal meu. Dar repet „S-a rezolvat treaba??” Raspunsul d-rei neurochirurg e ca „E, s-a rezolvat doar cu apartinatorii ca am dat de ei!” 

Ciudat e si faptul ca d-ra Moruzzi inceraca disperata sa contacteze pe cineva din familie si o roaga sa declare ca tatal meu a mai cazut si acasa.

In ceata si in durerea prin care trecea nu am inteles ce inseamna toate semnele acestea.

Am fost naiva si m-am bucurat ca tatal meu se afla intr-o institutie curata, calduroasa si cu personal care parea sa ne inteleaga. Mancarea era buna. Apropos – fasole cu carnat i s-a servit tatalui meu duminica de catre spitalul de la Voila. Apropos – ii disparea mancarea pe care i-o aduceam si sucurile neincepute de pe o zi pe alta. Apropos – aveam grija sa „ii rog frumos” pe toti din jurul lui atat cu ceva dulce cat si cu bani.

Sursa: www.observatorulph.ro