Un copil nevăzător nu mai poate merge la școală din cauza unui motiv incredibil.
Nefericita întâmplare se petrece la Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” din Ploieşti. Adolescentul din Ploieşti este acum clasa a X-a. Până în toamna anului trecut, venea la ore însoţit de mama sa care îl ajuta cu notiţele.
Anul trecut, la una dintre ore, colegii lui au întârziat la ora de informatică pentru că au fost nevoiți să se mute dintr-o clasă în alta. Cum băiatul a ajuns la timp împreună cu mama, ceilalți elevi s-au supărat că mama tânărului nu l-a anunțat pe profesor de modificare și de întârzierea celorlalți.
Mai mult, elevii spun că nu se pot bucura de nebuniile vârstei din cauză că un adult este permanent la ore cu ei.
Diriginta elevului nevăzător a anunțat-o pe mama acestuia că nu o mai primește în clasă. Cum fiul ei nu se poate descurca fără ea, femeia a decis să nu-l mai ducă pe băiat la ore.
Mama copilului a făcut toate demersurile necesare pentru a rezolva situaţia, fără succes însă.
Legea prevede clar că astfel de copii pot fi primiţi la ore dacă îndeplinesc unele condiţii (cum ar fi cea de a avea însoţitor). Dirigintele clasei i-a argumentat sec că Ordinul de ministru la care se face referire este unul pur consultativ.
sursa: republikanews.ro
Reporterii ziarului Incomod au solicitat un punct de vedere Inspectoratului Școlar Județean Prahova, pe care îl vom publica imediat ce îl vom primi.
Salutari din Iasi!
Doamna, va spun in primul rand ca va stimez foarte mult, ca abia pot sa estimez dimensiunea incercarilor pe care le-ati traversat pana acum. Empatizez cu Dvs. pana peste poate, o data pentru ca imi aduc aminte de colegul meu Aurel, din scoala generala, cu o dizabilitate notabila, ce-i drept – de intelect, diferita de a lui Rares (oare am retinut bine?), o data pentru ca sunt parinte si inteleg participativ provocarea formarii unui om, o data pentru ca sotia mea se ocupa – ca si profesie – de integrarea copiilor mai greu integrabili (autism, add, adhd, Asperger, Down, tetraplegici) si oarecum cel mai abitir pentru ca eu fac proteze oculare pentru oameni care si-au pierdut, pe langa vedere, globul sau globii oculari cu totul. Imi dau seama cat de provocator a fost sa ridicati acest om pana la aceasta varsta ca sa-l faceti integrabil (inteleg ca este elev la Cuza, corect?). Aveti respectul meu profund pentru asta, eu personal nu sunt convins ca as fi putut duce o asemenea cruce. Permiteti-mi, va rog, sa va expun punctul meu de vedere, nu neaparat dezinteresat, rezonez foarte mult cu situatia Dvs., ci mai degraba, extern: In primul rand, indiferent de dizabilitatea fiului Dvs., societatea in care doriti Dvs. sa-l integrati (si va aplaud pentru asta, fara sa vreau stiu ce se intampla in scolile speciale) este societatea oamenilor fara dizabilitati. Acum.. e posibil sa ma insel, sau sa nu-mi mai aduc aminte precis, au trecut si peste mine cativa ani de cand am terminat liceul, dar.. este nefiresc pentru un adolescent sa fie insotit de mama sa la scoala. Imi imaginez ca Dvs. considerati imperios necesar acest aspect pentru evolutia fiului Dvs., insa, corectati-ma daca gresesc, oare nu se simte umilitor? Eu intram in pamant cand venea cineva sa ma ia de la liceu, era, pentru mine, desconsiderarea suprema a puterii masculului feroce inspre care accedeam si afirmam eu ca ma transform. Bun, acest lucru pur si simplu nu e posibil in cazul fiului Dvs., va trebui sa-l preluati mereu de la scoala, dar va rog sa pastrati in minte – cand vreti sa va insotiti fiul in viata sa sociala, pentru ca, la acel moment, viata sociala este in sala de curs – va rog sa retineti si umilinta pe care o resimtim noi, ca si tineri masculi fortosi (cel putin noi asa ne vedem, va asigur, chiar daca ne cizelam “superputerile” abia dupa facultate). Pe nesimtite, nevoia sa de aparteneta intr-un grup de oameni fara dizabilitati a inceput sa se simta la varsta asta, iar integrarea sa, cu siguranta, a inceput, independent de Dvs. Nevoia de trib a omului este o chestiune ancestrala si onest va spun ca e una benefica si foarte mobilizatoare, in special la baieti. Apoi, fortuit, Rares este in acest moment cvasidependent de prezenta Dvs. – inteleg asta. Si, va place sau nu, aveti dreptate, va fi mereu cvasidependent de cineva. Va intreb, oare nu e momentul sa-i permiteti sa-si dezvolte niste mecanisme sanatoase si asumate de dependenta fata de lumea inconjuratoare in care se va dezvolta pana la final? Nici mie nu-mi convine efemeritatea mea, insa trebuie sa le acceptam si sa le lasam, sa le formam chiar puilor nostri de om uneltele necesare pentru adaptare la lumea in care vor creste ei. Din cate afirma postvorbitoarea Dvs. in acest interviu, (presupun ca este Directorul colegiului), Rares este un elev performant. Aveti incredere in el ca se va descurca pe cont propriu – este, poate, cel mai insemnat combustibil pe care il poate primi un tanar de la parinti la acea varsta, cu mult mai insemnat decat prezenta sau banii. Pentru mine, acel “am incredere in tine ca poti sa zbori cu aripile tale” sigur a fost. Credeti in forta lui de izbanda, viata e lunga si trebuie sa termine singur opera umana pe care ati inceput-o Dvs.
Nu va ascund, coincidenta face ca am cunoscut-o pe diriginta lui Rares, cu 14-15 ani in urma, cand eram vicepresedinte in forumul judetean al elevilor, organizatie care a prins grai, in mare parte, gratie implicarii sale in educatia noastra si mentoratului novicilor aidoma mie. Nu-mi vine in minte un dascal mai iscusit, tin minte ca o asociam, inca de atunci, lui Sidney Poitiers din “To Sir, with love”. A fost profesorul care a trezit in mine interesul pentru exprimare, pentru libertate, omul care m-a facut sa constientizez ca nu sunt doar nr. matricol 4207, ca am forta sa devin ce vreau eu. Imi dau seama ca sunteti foarte implicata emotional, nici nu ati avea cum sa nu fiti, insa, din punctul meu de vedere, nu gasesc un profesionist mai potrivit si mai dedicat pentru situatia actuala. Imi aduc aminte si de momentele in care ma punea sa redactez de 5 ori un material pentru un proiect, pentru ca “nu are substanta / nu e nimic inedit / ai folosit limbaj de lemn, etc.”, dar, mai cu seama, imi amintesc ca nimic nu era mai presus pentru domnia sa decat interesul elevului. A fost motorul care pe mine m-a facut adultul de care, cu smerenie, va spun ca are o voce care se aude.
Va marturisesc ca nu am nici un interes in a va supara, iar de judecat – nici nu indraznesc, pur si simplu nu sunt capabil. Va spun insa, parerea unui om de la mare distanta – temporala / geografica / conjuncturala: indiferent de cadrele legale, care va pot fi potrivite sau potrivnice, e momentul sa-I permiteti lui Rares sa zboare, fara Dvs., oricat de greu si de dureros ar fi.
Cat despre acest articol, am de zis un singur lucru: e un motiv pentru care Tolontan este jurnalistul fenomenal care este. Faceti voi calculele.
Salutari din Iasi!
Doamna, va spun in primul rand ca va stimez foarte mult, ca abia pot sa estimez dimensiunea incercarilor pe care le-ati traversat pana acum. Empatizez cu Dvs. pana peste poate, o data pentru ca imi aduc aminte de colegul meu Aurel, din scoala generala, cu o dizabilitate notabila, ce-i drept – de intelect, diferita de a lui Rares (oare am retinut bine?), o data pentru ca sunt parinte si inteleg participativ provocarea formarii unui om, o data pentru ca sotia mea se ocupa – ca si profesie – de integrarea copiilor mai greu integrabili (autism, add, adhd, Asperger, Down, tetraplegici) si oarecum cel mai abitir pentru ca eu fac proteze oculare pentru oameni care si-au pierdut, pe langa vedere, globul sau globii oculari cu totul. Imi dau seama cat de provocator a fost sa ridicati acest om pana la aceasta varsta ca sa-l faceti integrabil (inteleg ca este elev la Cuza, corect?). Aveti respectul meu profund pentru asta, eu personal nu sunt convins ca as fi putut duce o asemenea cruce. Permiteti-mi, va rog, sa va expun punctul meu de vedere, nu neaparat dezinteresat, rezonez foarte mult cu situatia Dvs., ci mai degraba, extern: In primul rand, indiferent de dizabilitatea fiului Dvs., societatea in care doriti Dvs. sa-l integrati (si va aplaud pentru asta, fara sa vreau stiu ce se intampla in scolile speciale) este societatea oamenilor fara dizabilitati. Acum.. e posibil sa ma insel, sau sa nu-mi mai aduc aminte precis, au trecut si peste mine cativa ani de cand am terminat liceul, dar.. este nefiresc pentru un adolescent sa fie insotit de mama sa la scoala. Imi imaginez ca Dvs. considerati imperios necesar acest aspect pentru evolutia fiului Dvs., insa, corectati-ma daca gresesc, oare nu se simte umilitor? Eu intram in pamant cand venea cineva sa ma ia de la liceu, era, pentru mine, desconsiderarea suprema a puterii masculului feroce inspre care accedeam si afirmam eu ca ma transform. Bun, acest lucru pur si simplu nu e posibil in cazul fiului Dvs., va trebui sa-l preluati mereu de la scoala, dar va rog sa pastrati in minte – cand vreti sa va insotiti fiul in viata sa sociala, pentru ca, la acel moment, viata sociala este in sala de curs – va rog sa retineti si umilinta pe care o resimtim noi, ca si tineri masculi fortosi (cel putin noi asa ne vedem, va asigur, chiar daca ne cizelam “superputerile” abia dupa facultate). Pe nesimtite, nevoia sa de aparteneta intr-un grup de oameni fara dizabilitati a inceput sa se simta la varsta asta, iar integrarea sa, cu siguranta, a inceput, independent de Dvs. Nevoia de trib a omului este o chestiune ancestrala si onest va spun ca e una benefica si foarte mobilizatoare, in special la baieti. Apoi, fortuit, Rares este in acest moment cvasidependent de prezenta Dvs. – inteleg asta. Si, va place sau nu, aveti dreptate, va fi mereu cvasidependent de cineva. Va intreb, oare nu e momentul sa-i permiteti sa-si dezvolte niste mecanisme sanatoase si asumate de dependenta fata de lumea inconjuratoare in care se va dezvolta pana la final? Nici mie nu-mi convine efemeritatea mea, insa trebuie sa le acceptam si sa le lasam, sa le formam chiar puilor nostri de om uneltele necesare pentru adaptare la lumea in care vor creste ei. Din cate afirma postvorbitoarea Dvs. in acest interviu, (presupun ca este Directorul colegiului), Rares este un elev performant. Aveti incredere in el ca se va descurca pe cont propriu – este, poate, cel mai insemnat combustibil pe care il poate primi un tanar de la parinti la acea varsta, cu mult mai insemnat decat prezenta sau banii. Pentru mine, acel “am incredere in tine ca poti sa zbori cu aripile tale” sigur a fost. Credeti in forta lui de izbanda, viata e lunga si trebuie sa termine singur opera umana pe care ati inceput-o Dvs.
Nu va ascund, coincidenta face ca am cunoscut-o pe diriginta lui Rares, cu 14-15 ani in urma, cand eram vicepresedinte in forumul judetean al elevilor, organizatie care a prins grai, in mare parte, gratie implicarii sale in educatia noastra si mentoratului novicilor aidoma mie. Nu-mi vine in minte un dascal mai iscusit, tin minte ca o asociam, inca de atunci, lui Sidney Poitiers din “To Sir, with love”. A fost profesorul care a trezit in mine interesul pentru exprimare, pentru libertate, omul care m-a facut sa constientizez ca nu sunt doar nr. matricol 4207, ca am forta sa devin ce vreau eu. Imi dau seama ca sunteti foarte implicata emotional, nici nu ati avea cum sa nu fiti, insa, din punctul meu de vedere, nu gasesc un profesionist mai potrivit si mai dedicat pentru situatia actuala. Imi aduc aminte si de momentele in care ma punea sa redactez de 5 ori un material pentru un proiect, pentru ca “nu are substanta / nu e nimic inedit / ai folosit limbaj de lemn, etc.”, dar, mai cu seama, imi amintesc ca nimic nu era mai presus pentru domnia sa decat interesul elevului. A fost motorul care pe mine m-a facut adultul de care, cu smerenie, va spun ca are o voce care se aude.
Va marturisesc ca nu am nici un interes in a va supara, iar de judecat – nici nu indraznesc, pur si simplu nu sunt capabil. Va spun insa, parerea unui om de la mare distanta – temporala / geografica / conjuncturala: indiferent de cadrele legale, care va pot fi potrivite sau potrivnice, e momentul sa-I permiteti lui Rares sa zboare, fara Dvs., oricat de greu si de dureros ar fi.