Să fii părintele unui copil cu handicap sever înseamnă, oriunde în această lume, să lupți în primul rând cu tine ca să poți să accepți durerea fiului sau fiicei tale. În România, războiul este dublat de lupta cu sistemul, reprezentat în viața reală de funcționarul din spatele ghișeului, de asistentul medical, de legea confuză și lacunară, de medicul neputincios sau incapabil.

Toma Antonescu, un nume pe care, dacă îl pronunți pe holurile instituțiilor de stat din Ploiești, nu este exclus să auzi zgomot de uși închise și de cheie răsucită în broască.

Toma este tatăl lui David, un băiețel în vârstă de 9 ani, diagnosticat la naștere cu tetrapareză spastică, efect extrapriamidal, paralizie cerebrală infantilă și atetoză.

Asta înseamnă că nu poate merge, nu-și poate mișca mâinile în mod normal, nu poate articula corect cuvintele și este total dependent de un adult responsabil.

Tatăl său se luptă din ziua în care a conștientizat că a pornit la război cu statul român să obțină drepturile sale și ale copilului său, nenorocit încă din prima clipă a vieții cel mai probabil de neîndemânarea unor medici din cadrul Spitalului de Obstetrică Ginecologie Ploiești (SOG).

Chinul familiei Antonescu a început în aprilie 2012. Bety, mama lui David, era la a teia sarcină și era supravegheată îndeaproape de mai mulți medici atât de la SOG cât și de la Spitalul CFR din Ploiești.

În data de miercuri 4 aprilie 2012 Bety s-a internat la Maternitatea din Ploiești pentru un set de analize specifice unei sarcini de 34 de săptămâni. Sarcina fusese descoperită târziu, iar mama avea o serie de probleme de sănătate anterioare.

Trebuia să fie externată la sfârșitul săptămânii. Vineri seară, în jurul orei 21.00 și-a sunat soțul să-l anunțe că a doua zi va ieși din spital și că va veni singură acasă cu tramvaiul.

”Abonatul nu poate fi contactat”

”Sâmbătă m-am trezit la șapte dimineața, m-am dus la bucătărie, mi-am făcut o cafea, s-a făcut opt, s-a făcut nouă, s-a făcut zece, Bety nimic. Hai s-o sun: <<abonatul nu poate fi…>>. Băi, zic, ea strânge bagajele, n-o fi văzut că s-a descărcat telefonul, hai că vine. Se face ceasul 12.00, sun din nou: << abonatul nu poate fi…>>”, își amintește Toma.

Îngrijorat,  se hotărăștea să meargă spre maternitate, sperând totuși că se va intersecta pe drum cu Bety. N-a fost să fie așa. În timp ce aștepta în stație troleul care să-l ducă spre spital, Toma primește un telefon de la un număr necunoscut.

”Era în jur de ora unu după-amiază. Răspund. <<Bună ziua, sunt Dana, colega de cameră a soției>>. Mă bucur într-o primă fază, pentru că în sfârșit, credeam eu, dau și eu de nevastă-mea. Fata mă întreabă unde sunt și îi explic că am urcat în troleu și mă îndrept spre spital. Zice: <<Să nu veniți încoace, că pe Bety a luat-o cu salvarea de urgență și a trimis-o la Județean (Spitalul Județean de Urgență n.r.)>>”, povestește Toma.

Acest apel telefonic venit din partea unei străine a fost debutul unui calvar care continuă și în ziua de astăzi. Deși pe fișa de observație a pacientei Beatrice Antonescu se aflau trecute numerele de telefon ale soțului, niciunul dintre medicii de gardă în noaptea de 6 spre 7 aprilie 2012 nu a catadicsit să-l anunțe pe Toma că soția lui a intrat în comă, iar viața ei atârnă de un fir de păr, motiv pentru care a fost transportată cu șanse minime de supraviețuire la Spitalul Județean de Urgență în speranța că medicii de acolo pot face minuni.

”La gâtul cui să fi sărit și de ce”

Ajuns la Spitalul Județean, Toma realizează că ceva serios s-a întâmplat atunci când zărește targa pe care se afla soția sa în încăperea unde sunt tratate urgențele majore. Suspiciunile i s-au confirmat în orele în care, fumând țigară de la țigară, așteptând vești despre Bety, a fost urmărit îndeaproape de paznicul spitalului. ”Sper că nu faci scandal, îmi zice! Oamenii ăia nu înțelegeau că eu nu știam nimic! La gâtul cui să fi sărit și de ce? Eu ajunsesem la UPU prin deducție logică. Unde să ducă Ambulanța un pacient decât la primiri urgențe, nu? Habar n-aveam de nimic”.

Abia spre seară, Toma află de la medicii de la Județean că soția lui fusese adusă mai mult moartă decât vie de la maternitate, cu hemoragie puternică și cu șanse una la un milion să scape cu viață.

Bety a supraviețuit intervențiilor chirurgicale care au urmat, dar a fost în comă două săptămâni, iar consecințele au fost devastatoare.

A rămas cu sechele cardiace, renale, neurologice și psihice. ”Deja ne-am obișnuit, o dată la șase luni trebuie să mai apară un diagnostic”, spune Toma. Despre David, Toma a aflat tot de la medicii de la Județean. În nebunia zilei de 7 aprilie 2012 n-a conștientizat că Bety trebuia să aducă pe lume un copil. A încercat să sune la maternitate ca să afle date despre băiat, dacă trăiește măcar, dar n-a reușit să treacă peste bariera ”prin telefon nu se dau date personale despre pacient”

Duminică dimineață, înarmat cu răbdare, s-a prezentat la poarta maternității unde dă peste cerberul de serviciu care îl anunță că nu poate intra în spital pentru că nu este program de vizită. ” Scot buletinul, și i-am zis: suni la camera de gardă și spui că la poartă e un prost, unul chelios cu ochelari pe care îl cheamă Antonescu. Vezi dumneata ce spun ăia la telefon. Și mai spune-le că nu am venit în vizită”.

După șocul de sâmbătă, Toma începuse să pună cap la cap puținele informații pe care le avea despre sănătatea soției și despre cea a noului sosit în familia lui. Bety în comă, băiețelul în comă, intubat în incubator și niciun medic care să stea demn în fața lui să-i explice de ce nu-și poate ține în brațe copilul și de ce soția lui respiră cu ajutorul aparatelor într-un alt spital decât acolo unde se internase cu câteva zile în urmă. Cu greu a intrat în posesia celor 87 de pagini ale fișei de observație a soției.

”Bă, ea nu mai era pacienta voastră de 24 de ore!”

Când a studiat documentul, acasă, în liniște, cu foile întinse pe parchet, a tras singur concluziile. Bărbatul e convins că o culpă medicală i-a provocat o hemoragie internă soției lui, iar vinovații trebuie să plătească.

”Am mai găsit în foaia de observație de la maternitate, printre altele, că în data în data de 8 aprilie nu știu ce tratament i-au administrat. Bă, ea nu mai era pacienta voastră de 24 de ore! Cum i-ați dat voi tratament? Cui i-ați dat voi tratament?”, sunt întrebări la care Toma nu a primit răspuns nici după 9 ani.

Toma a reușit cu greu să afle ce s-a întâmplat cu Bety în ultima zi de spitalizare de la maternitate. Imediat după ce a vorbit la telefon cu soțul său, femeia a simțit dureri de spate și a mers la camera asistentelor să ceară un calmant. A fost preluată de medicul de gardă care i-a făcut un control specific cu valve, ulterior a fost transportată în salon unde asistentele i-au sugerat să stea liniștită, culcată într-o parte. În zece minute Bety s-a trezit într-o baltă de sânge.

Avea placentă praevia, o complicație a sarcinii în care placenta crește în partea inferioară a uterului. Știa de acest diagnositc de la ultimul ecograf, făcut la un cabinet privat, înainte de internarea la Maternitate.

Ar fi trebuit să știe și medicii de la maternitate pentru că rezultatul ecografului se afla în dosarul medical al pacientei. În astfel de situații, nu este recomandată examinarea cu valve pentru că există risc de hemoragie.

Ei s-au luat însă după ecografia făcută la spital, care n-a depistat nicio anomalie.

”Medicul de gardă a ignorat documentele medicale pe care le aveam deja, a examinat-o cu valvele și i-a produs hemoragie. S-a întâmplat asta pe la zece și jumătate seara, iar până la ora două medicii au lăsat-o în pace, sperând că va naște natural. Abia la două fără zece au hotărât să o taie. În tot timpul acesta ea pierdea sânge. Normal că s-a dus tot organismul peste cap, normal că fătul nu a mai fost alimentat. Era normal ca el să iasă cu problemele acestea, asfixia albă și ce a mai avut”, explică Toma.

David

Când Bety a început să-și revină din comă, după mai bine de două săptămâni, la capătul celălalt de oraș, într-un alt spital, David dădea și el semne că este pregătit să înfrunte lumea.

Toma făcea naveta între spitale. La șase jumtate dimineață era la maternitate, apoi se urca în tramvaiul 5 pentru că la ora opt trebuia să fie la Județean, la raportul de gardă. După ce primea veștile despre Bety, se oprea la prima farmacie să cumpere tot ce era scris pe lista primită de la spital ”le trebuia perfuzoare, perfuzii, medicamente, nici nu mai știu, că d-aia  am cheltuit o căruță de bani și am ajuns cu chirie. Eu am cheltuit în opt luni aproape șase sute de milioane de lei vechi. Erau banii pe care noi îi aveam puși de-o parte pentru casă. Am plătit mult timp la ei, erau luați împrumut de la bancă”, explică Toma.

Bety a ieșit din comă după două săptămâni, dar au urmat alte câteva luni de dializă și o serie de alte intervenții chirurgicale. ”Prin spital i se spunea moarta vie”, spune acum Toma, împăcat oarecum cu situația în care se află.

Ani de zile Toma a fost în același timp tată și mamă pentru cei trei copii ai săi, asistentă medicală pentru Bety, mâna dreaptă a lui David, avocat pentru familia sa și ghimpele din talpa autorităților locale.

Nu s-a lăsat îngenuncheat, deși avea toate motivele din lume să o facă. Convins că Bety și David se află în stare gravă din cauza unei culpe medicale, a depus o plângere penală la Poliția din Ploiești, solicitând audierea tuturor infirmierelor, asistentelor și medicilor care au fost de gardă în noaptea în care Bety a născut. Cum era de așteptat, momentele de slăbiciune nu au întârziat să apară.

” Crezi că n-am ajuns și eu <<psihopupu>>?

Ușile închise, ancheta care bătea pasul pe loc, răspunsurile constante și dezarmante ale medicilor pe care i-a consultat de-a lungul și de-a latul țării l-au trimis la psiholog.

” Crezi că n-am ajuns și eu <<psihopupu>>? Am ajuns! N-am să uit. Aveam programare la ora unu și jumate. Am intrat la ora unu la ea în cabinet și am ieșit la ora șase. Când am plecat știi ce mi-a zis? <<Domnu Antonescu, nici nu știți cât mai puteți duce!>>. Sărut mâna, mulțumesc!  Nu începusem să bat câmpii, nu adunam frunze de pe jos crezând că sunt bani, dar simțeam că era o mare cumpănă pentru mine în clipa aceea și voiam să aud de la cineva care nu mă cunoștea, nu știa ce s-a întâmplat, nu cunoștea familia decât din ceea ce-i spuneam eu să vedem ce spune ea, din afară, despre mine”, mărturisește Toma.

Ani de anchetă

Ancheta privind nașterea lui David a început în anul 2012 la secția 4 Poliție din Ploiești, unde a stat un an fără să fie luate declarații, fără să fie cerute expertize, susține tatăl băiatului.

În 2014, dosarul a ajuns la Serviciul de Investigații Criminale din cadrul IJP Prahova. Abia la doi ani de la depunerea plângerii penale, poliția cere o expertiză medicol legală care se face Institutul de Medicină Legală.

Șase luni mai târziu se cere o contraexpertiză, făcută, culmea, de aceeași echipă de medici care a dat primul verdict.

”Contraexpertiza este identică cu prima, copy paste, doar că diferă data”, explică Toma.

Deși familia Antonescu a primit sprijinul unei importante firme de avocatură din București, nici măcar acești apărători nu au reușit să mute munții din Ploiești. Dosarul a stat, ani de zile, tot la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești. În tot acest timp s-a lucrat în cauză, dar nu în favoarea familiei Antonescu.

”Au dispărut probe din dosar, un CD cu înregistrările făcute de mine în spital”, spune Toma. Probele au fost însă recuperate pentru că tatăl lui David avea duplicate acasă.

”Ei au sperat să se prescrie. Din 2012 și până acum este al patrulea procuror pe caz. Acuzațiile sunt legate de actul medical, plus fals în înscrisuri și astea fac parte din actul de acuzare. Cum e, mă, să știi că nevastă-ta trebuie să vină acasă, că e bine mersi și să te sune o necunoscută, care e colegă de salon cu nevastă-ta și să-ți zică, bă, vezi că neastă-ta e mai mult moartă decât vie la alt spital. Nu era obligația lor să mă sune, să-mi zică?”, spune Toma pentru care furia din acele zile de coșmar a rămas vie.

Toma și-a adus băiețelul acasă în data de 7 mai 2012 și de atunci este tot timpul umbra lui.

Pe 9 mai a plecat cu David în brațe la București, la spitalul Budimex, sperând la un verdict încurajator din partea medicului specialist.

”Aveam în mână documentele medicale ale copilului pe care scria negru pe alb: asfixie albă, creier neoxigenat, reluat aspirațiile artificiale, scor ABGAR 1, ABGAR 1 la 3 minute. Le știu, le visez, n-ai cum să uiți așa ceva”.

Medicul i-a cerut să dezbrace copilul și să-l așeze pe masa de consult. Totul a durat un minut, două. Ochiul de specialist cu experiență a realizat gravitatea situației. Când doctorul l-a întrebat dacă are timp, Toma n-a înțeles la ce se referă. A fost convins că timpul pe care trebuie să-l aibă la dispoziție pentru a se dedica tratamentului pentru David se rezumă la o săptămână, două, maximum o lună.

”Eram ca prostul, nu știam nimic, eram pe dinafară. Abia când mi-a spus medicul că ceea ce îmi scrisese el pe hârtie trebuie să fac ani de zile de atunci încolo, mi-am dat seama în ce situație suntem”

Ce oferă sistemul în România

Când a fost adus din spital, David ”era ca o barcă, stătea așa cum stau ăia care sar cu schiurile”. A început apoi războiul pe cel de-al doilea front, cu asistența socială și medicală pentru David.

Dacă vinovații care au contribuit sau nu la nenorocirea pe viață a copilului nu și-au primit pedeapsa, asta nu înseamnă că David și familia lui nu și-au cerut drepturile.

Dar pentru un succes măcar pe acest plan a fost nevoie de îndârjire, insistențe și încăpățânare.

Copilul are nevoie de terapii complexe, de la chineto până la logopedie. În momentul de față, statul român îi oferă accesul gratuit în centrele de recuperare de stat indiferent unde sunt în țară. În baza trimiterii medicale, i se asigură între patru și șapte proceduri zilnice, de la masaj, împachetări cu nămol, băi sărate, în funcție de ce dotări are centru medical respectiv. Aceste proceduri sunt binevenite, dar statul nu oferă terapiile revoluționare care dau rezultate cu adevărat. Oxigenarea hiperbară este una dintre ele, iar în cazul lui David rezultatele sunt spectaculoase. Toma a reușit să obțină de la Primăria Ploești finanțare pentru acest tip de tratament.

Problema cea mare este că fiecare centru medical din țară este specializat pe o procedură anume, nu le oferă pe toate la un loc. ”Când copilul începe să-și dea drumul puțin și la vorbă, îți trebuie un logoped pe care nu-l găsești în toate centrele. Între 5 și 7 ani este foarte mult recomandat bazinul pe care iar nu-l găsești peste tot. La Techirghiol este bazinul cu apă sărată, dar nu ai și terapeutul care să intre cu el în apă. Efectiv îl lași să miște el ce poate și tu doar îl supraveghezi, cam așa decurge totul în România. Statul îți oferă, nu pot să spun că nu, dar este haos total, alandala”, explică Toma.

Cum este în Germania

Ca să ajungă cu David în Germania, în baza formularului E 112, documentul în baza căruia se obține finanțare din partea statului pentru tratament în străinătate, a fost nevoie de un an de ciocănit pe la ușile CAS și înelungi conversații on-line cu partea germană.

”Am un schimb cu ea (medicul german n.r.) de 72 de mailuri, din august 2013 până februarie 2014, cu ce trebuie să fac, ce hârtii trebuie să duc, la ce ușă trebuie să mă duc. Așa am ajuns în țara noastră? Străinul să se intereseze în România ca să-mi spună mie ce am de făcut când eu ar trebui să merg la CAS și să-mi dea lista în mână cu documentele de care am nevoie? De la CAS nici un suport”, explică Toma.

Cât timp s-a ocupat să adune documentația necesară pentru dosarul medical, Toma a trăit cu senzația că statul român nu face altceva decât să pună bețe în roate, să ceară aproape imposibilul, doar – doar va renunța.

Statul n-a știut cu cine se pune. După ce a reușit să adune tot, Toma a postat pe pagina sa de facebook lista cu toți pașii pe care un părinte aflat în situația lui trebuie să-i urmeze pentru a obține aprobare de finanțare pentru tratament în străinătate. La puțin timp după, CAS Prahova i-a urmat exemplul și a afișat la avizier lista cu documentele necesare. În 2014 Toma a ajuns cu David la recuperare în Germania și atunci a văzut cu ochii lui diferențele între ceea ce oferă România unui pacient cu handicap  și ceea ce oferă statul german. Părintele unui copil atipic din Germania primea, în 2014, 1600 de euro pe lună, la care se adăuga și alocația de 180 de euro, iar statul îi oferea gratuit posibilitatea să meargă de două ori pe an gratuit la un centru de recuperare. Tot în Germania statul decontează absolut tot ce înseamnă dispozitive ajutătoare pentru copilul bolnav.

Cu o îndârjire supraumană, Toma este decis să ducă lupta până la capăt. N-o să uite ziua în care asistenții sociali de la spitalul unde s-a născut David i-au sugerat că poate să renunțe la el și să-și lase copilul în seama statului. Era probabil mai convenabil, mai economic pentru stat această variantă.

”O clipă nu m-am gândit să renunț la lupta asta, o clipă nu m-am gândit să-i las de izbeliște”, spune, apăsat, Toma. Nu-l are în grijă doar pe David. Bety, soția lui, nu a trecut deloc ușor peste noaptea în care a fost la un pas să moară, iar când și-a revenit cât de cât nu a acceptat diagnosticul băiatului. Ca să o protejeze, soțul ei a recurs la un compromis. Deși putea să obțină un certificat de handicap definitiv pentru David, care l-ar fi scutit de drumuri, adunat de acte, anchete sociale, medicale etc, Toma a cerut comisiei de evaluare să-i elibereze un certificat valabil pentru doi ani. Nu se putea duce acasă cu un document care atesta în fața mamei că băiatul ei are un handicap permanent.

Toma a reușit să convingă statul să-i dea copilului drepturile prevăzute de legislația în vigoare. Nu a cerut nimic în plus și nici nu va avea pretenția asta vreodată. Dacă acest război a fost câștigat, frontul de luptă s-a mutat la instanțe.

Clasare în România, lupta se mută la CEDO

În 2019, familia Toma a pierdut războiul cu sistemul. Dosarul a fost clasat, nimeni nu a fost găsit vinovat, iar apelul a fost respins.

Toma Antonescu a mutat însă frontul la CEDO. Dosarul a fost înregistrat, iar Curtea va analiza cazul.