Un tânăr de 29 de ani, plecat să locuiască în celălalt capăt al lumii, explică de ce a luat această decizie și cum tragedia de la Colectiv l-a convins, însă o dată, că a luat decizia cea bună. Vă prezentăm mai jos mesajul lui către cei din țară, publicat seara trecută pe un blog:

 

„Mi-am promis că nu o să mă bag, că nu o să scriu nimic, că nu o să-mi dau cu părerea, dar nu mai pot. Sunt trist, dezamăgit, frustrat, neputincios, nervos, revoltat…

 

În primul rând, mă bucur extrem de mult că nu am niciun prieten care invocă forțe divine, unicorni și alte bazaconii…

 

În al doilea rând, cât timp va dura până când acele puține persoane care încă mai gândesc, care nu au uitat să fie oameni, care au ieșit în stradă sau care vor ieși, care au dat o mână de ajutor, or să își dea seama că nimic nu se va schimba, că noi minciuni iau locul celor vechi, că altcineva va face promisiuni pe care le va uita imediat cum lumea a tăcut? Cât va dura până toți vor renunța, se vor da bătuți si cel mai probabil vor pleca în căutarea unei vieți, atenție, nu mai bună, a unei vieti normale?

 

Am renunțat de mult să cred că se va mai schimba ceva. Da, fac parte din acea categorie de oameni care vine în România să își vadă mama și prietenii, prieteni pe care pot să-i număr pe degete. Prieteni care nu au uitat că sunt oameni, cei care încă sunt acum cu voi în stradă, spitale, farmacii. Poate că stau o săptămână, o lună, un an, doi. După care plec. Și chiar dacă plec, în continuare spun că sunt din România. Nu mi-a fost niciodată rușine și nici nu o să-mi fie vreodată. Țara în care te naști nu ți-o alegi, la fel cum nu îți alegi nici părinții și nici sexul. Dar nu mai cred de mult că locul meu este în țara în care m-am născut și în care am crescut.

 

De două zile citesc articole despre ce s-a întâmplat. Citesc și îmi vin lacrimile în ochi. Am citit articole și comentarii scrise de oameni. Le-am citit cu lacrimi în ochi și nu cred că puteam să ajut cu ceva semnificativ, dar simțeam că vreau să fiu acolo și să fac ceva, simțeam ce au trăit acei oameni și nu înțeleg cum încă au mai avut puterea să ne povestească și nouă. După care le-am citit și pe cele scrise de monștrii, de fățarnici, de cei care nu au nici cea mai mică fărâmă de omenire în ei. Am trecut de la un sentiment de durere profundă pentru ce se întâmplă, la ură pentru incultură și prostia care zace în neamul românesc, la revoltă. Nu este normal ca într-o țară vestică, o țară care se vrea europeană, o țară cu istorie și cultură să se întâmple așa ceva. Ne-am pierdut și puținul strop de identitate pe care îl aveam. Creștem castraveți și roșii după standarde europene, la dimensiuni optime, mulgem vaca cu aparatură specializată ca nu cumva să fie stresată, am fost spălați pe creier câte puțin în fiecare zi, până când am devenit niște roboti, un produs al societății pe care unii vor să o creeze, pentru ca un grup restrâns de oameni să prospere. Am devenit, individual, un nimeni. Nu ne mai pasă de nimic, ne bucurăm când moare capra vecinului, când o vedetă își pune silicoane, când citim în horoscopul de pe ultima pagină că o să câștigăm la Loto. Pardon, din online, nimeni nu mai citește ziare în România… Pardon, nimeni nu mai citește.

 

Am norocul să întâlnesc oameni extraordinari în fiecare zi și credeți-mă, sunt oameni frumoși pe peste tot. Oameni care înțeleg că țara, etnia sau religia nu au nicio importanță. Important e să fii om. Celor care s-au implicat, chiar doar și cu o lacrimă zilele acestea, fiindcă asta înseamnă implicare, înseamnă că înțeleg despre ce e vorba și sunt oameni, empatizează și sunt capabili să simtă ce ar trebui să simtă toți cei 20 de milioane de cetățeni, le doresc să cunoască și să trăiască cu oameni la fel ca ei, pentru că asta merită.

 

România, și aici mă refer la oamenii care vă decid soarta voastră, nu vă merită. Alegeți sa trăiți o viață mai bună. De fapt alegeți sa trăiți o viață. Faceți-o pentru voi și pentru copiii pe care probabil o să-i aveți, pentru viitorul vostru și al lor. Luați-vă părinții cu voi, or să vă mulțumească.

 

Am 29 de ani, am petrecut majoritatea acestor ani în România. Mi-am dat seama că sistemul educațional este defect la 14 ani, cel de încurajare al micilor antreprenori la 22, cel guvernamental nu l-am înțeles niciodată și pe la 25 mi-am dat seama de ce. Cel de sănătate și social tot pe la 25, când tata era pe un pat de spital la vârsta de 49 de ani și nimeni nu a putut să îl salveze, iar eu, fiindcă părinții mei au divorțat, eram singurul care putea să-și dea acordul pentru orice intervenție i se făcea. Așa merge sistemul la noi, un copil de 9 ani trebuie să spună în tribunal cu care părinte vrea să locuiască în continuare, iar la 25 să decidă soarta celuilalt.

 

Nu sunt căsătorit, nu am copii, dar cândva o să am un copil. Și îi voi vorbi despre această țară pe care am considerat-o mereu acasă, mereu minunată, mereu am sperat și am crezut că o să ajungă undeva, că trebuie doar să am răbdare, să ajut acest sistem bolnav cu ce pot, să fiu un cetățean model, cel puțin când sunt în țară, să îmi plătesc taxele și impozitele la timp și multe altele care în momentul de față par infime față de orice s-a întâmplat în ultimele zile.

 

Am încetat să mai cred că ceva o să se mai schimbe.

 

Aș vrea să vă întâlnesc pe toți, voi cei care sunteți acum în stradă, pe o plajă în Marea Andaman, pe munte în Nepal, într-un Sky Bar în Bangkok, în cort cu niște aborigeni în America de Sud sau dând o șansă la o viață mai bună unor copii în Somalia.

 

Sunt sigur că o să ne întâlnim, până atunci vă doresc din suflet mult succes. Sper ca voi să reușiți, eu mă recunosc învins.”

 

Sursa: www.oameniprintreoameni.wordpress.com