Nu mi-a fost profesor, dar, cu siguranță, este unul dintre dascălii pe care mi i-aș fi dorit să-i am. Este o încântare s-o asculți cum vorbește despre personajele și momentele istorice și este imposibil ca după o discuție cu Carmen Băjenaru să nu-ți rămână ceva în memorie despre trecutul nostru sau să nu ți se aprindă curiozitatea de a afla și mai multe lucruri față de ceea ce a reușit să-ți povestească. Iar pentru elevii săi din Colegiul Național „Ion Luca Caragiale“, Carmen Băjenaru este acel profesor care îi face să iubească acea materie, despre care Nicolae Iorga spunea că „își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se“. Pentru calitățile de OM, profesor, părinte, prieten, o regăsim pe Carmen Băjenaru nominalizată la categoria „CEL MAI IUBIT CADRU DIDACTIC“

Absolventă a Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității București, Carmen Băjenaru s-a îndreptat încă de la început către activitatea didactică. A știut din copilărie că acesta este drumul pe care vrea să-l urmeze, iar ceea ce i-a deschis curiozitatea către domeniul istoriei a fost o piesă de teatru. A avut norocul să afle tainele trecutului de la profesori dedicați muncii lor, iar de aproape trei decenii încearcă și, în cea mai mare parte, reușește să le insufle elevilor săi dragostea pentru o materie pe care unii o percep doar ca fiind o înșiruire de ani, evenimente și personaje. Istoria înseamnă mult mai mult de atât, iar o întâlnire cu un profesor precum Carmen Băjenaru o să vă demoleze clișeul amintit mai sus.

Vă invit s-o cunoaștem prin prisma autocaracterizării!

„Sunt ploieșteancă de când mă știu, născută pe 3 decembrie 1965.  Am fost un copil vesel şi jucăuş. Am copilărit la casă, vizavi aveam un parc și bunicii materni erau foarte aproape. Când eram foarte mică întreaga lume a jocurilor mele era curtea cu toate cotloanele ei, dar și cu leagănul. Nu îmi erau străine nici curțile vecinilor în care ajungeam de multe ori dislocând uluca din gard. Am fost un copil foarte iubit și de familie, dar și de vecini, și de aceea am fost îndrăzneață și simpatică. Când am mai crescut, mă jucam cu cei patru veri ai mei în curtea bunicilor materni. A fost o copilărie excepțională. Când eram pe la grădiniță voiam să fiu doctoriță, dar din școala primară mi-am schimbat opțiunea în profesor. Prin clasa a treia m-am hotărât clar la profesor de istorie și așa am rămas.Cel mai important rol în alegerea istoriei ca domeniu de interes l-a avut piesa de teatru de la TVR- «Mușatinii». Am văzut-o când eram în ultimul an la grădiniță sau în clasa I și m-a impresionat profund. Actorul Teofil Vâlcu îl interpreta pe Ștefan cel Mare și a reușit să mă fascineze cu personajul creat de el. Vă dați seama că eu nu făceam distincție între actor și rol, pentru mine conta Ștefan care era de la bunicul ideal la domnitorul neînfricat. Apoi, în timpul claselor primare m-au impresionat toate lecturile din cartea de citire care se refereau la istorie, așa că m-am hotărât catre acest domeniu. În clasa a IV-a, când am avut o învățătoare deosebită, pe doamna Neculce, orele de istorie erau un regal și deja pasiunea se instalase. Profesoara mea de istorie din gimnaziu, Maria Dinulescu, a contribuit esențial la menținerea pasiunii pentru această materie. O iubeam pentru blândețea ei, pentru calmul cu care ne vorbea și pentru căldura din voce când vorbea despre construcțiile monumentale sau despre marile personalități din istorie. În facultate, evoluția mea a fost influențată de profesorii Zoe Petre (cursul de Istorie a Greciei și a Romei), Radu Manolescu (curs de Istorie medievală universală), Florentina Cazan (seminar de Istorie medievală universală și seminarul special de medievală), Mihai Maxim (cursul de Limba turco-osmană și de Paleografie turco-osmană), Ioan Scurtu ( curs de Istorie contemporană a României și profesorul îndrumător al lucrării mele de Gradul I), Anca Gheață (cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene, cu care am învățat să fac cercetare istorică și am avut primele publicații).După ce-am terminat facultatea, am luat repartiție la Școala cu clasele I-X Valea Doftanei, la noi în Prahova. Mărturisesc faptul că repartiția a fost o mare deziluzie pentru mine pentru că am terminat cu media 9,58 și nu mă așteptam să ajung atât de departe de Ploiești. Școala din Valea Doftanei mi-a oferit doi ani foarte frumoși pentru că am întâlnit oameni deosebiți și copii extrem de iubitori și doritori de a afla cât mai multe. Din 1990 am ajuns cu postul în Ploiești, la Liceul I.L.Caragiale pe care îl absolvisem cu 6 ani înainte și în care îmi dorisem să mă reîntorc.

În acest liceu a învățat mama, am studiat eu și a fost absolvit și de fiica mea, Andreea (foto), și, la fel ca și azi, era unul dintre cele mai bune din țară. A fost prima școală în care am predat vreodată. Mi-am dorit foarte mult să mă întorc în Caragiale și eram conștientă că acest lucru nu se va întâmpla la repartiție așa că în vacanța intersemestrială a anului III, înainte de a preda la liceul bucureștean la care eram repartizată, am predat trei ore la Caragiale, la clasele fostei mele profesoare din liceu. Colegiul Caragiale face parte din sufletul meu, aici mă simt la fel de bine ca acasă, deci sunt o fericită pentru că fac ceea ce îmi place într-un loc pe care îl iubesc.De-a lungul anilor, am avut multe satisfacții ca dascăl. Începând cu premiile luate de elevii mei la diverse concursuri de istorie, de cultură generală, la modul în care foarte mulți dintre ei au reușit în viață. De altfel, în fiecare zi am motive de bucurie și sentimentul de satisfacție când intru la ore și văd cum lucrează elevii mei, iar când intru în școală mi se umple inima de bucurie.Nu mă văd făcând altceva. Am fost și voi fi toată viața mea dascăl. De aceea, a fi profesor este o profesie și nu o meserie.Despre adolescență și școalăAdolescenții sunt la fel peste tot și întotdeauna. Diferă sfera lor de preocupare. Acum sunt multe lucruri care le pot distrage atenția de la preocupările școlare și care îi pot influența negativ. În colegiul nostru avem norocul că majoritatea sunt  preocupați de școală și au dorința de a face performanță. Cât sunt aici, unii se plâng de faptul că au mult de scris și de învățat, dar când ajung în mediul universitar își dau seama cât de mult înseamnă că au terminat Colegiul Caragiale.

Este important să vorbim și despre trio-ul părinte-elev-profesor. Relația părinte-profesor este destul de tensionată uneori pentru că nu toți părinții văd cadrele didactice ca parteneri în educarea copiilor lor. Au senzația că vor să le descopere vulnerabilitățile și asta îi deranjează. De foarte multe ori, acești părinți au mari probleme în familie sau în relația cu copiii lor.Relația profesor-elev este, în cele mai multe cazuri, una normală, bazată pe respect reciproc și pe responsabilitate. Încercăm să îi învățăm pe elevii noștri cu rigoarea și responsabilizarea pentru a le fi mai ușor atunci când vor intra în mediul universitar și în viață.Relația părinte-elev este, în mare parte, cea normală, dar sunt și cazuri în care părinții nu mai pot ține pasul cu copiii lor. Atunci îi consiliem și pe ei ca să poată să revină la o relație normalî cu copiii lor.

Revenind la atribuțiile mele în Colegiul Caragiale, de când fac parte și din partea administrativă, am reușit să implic această instituție în mai multe proiecte naționale și internaționale, cum ar fi „Poveste călătoare”, am reușit să atrag sponsorizări pentru diverse proiecte ca aniversarea a 150 ani de la înființarea școlii, dar mai este mult de lucru pentru îmbunătățirea performanțelor.Din nefericire, nu putem vorbi despre învățământul românesc doar la superlativ. Sunt multe hibe cu care ne confruntăm. Începând cu înscrierea la clasa pregătitoare în colegii, cu admiterea în liceu fără admitere, cu discrepanța între tendința de a preda și evalua pe baza de competențe în timpul școlii și pe bază de conținuturi la examenele naționale. În ceea ce îi privește pe profesori cred că pentru colegiile mari ar trebui să fie o mai mare implicare a conducerii în alegerea profesorilor suplinitori. Avem nevoie de cadre specializate, de oameni dedicați acestei profesii, dar care se pot îndrepta către catedră doar prin salarii motivante.În ceea ce privește modelul ideal care ar trebui aplicat învățământului românesc este cel formulat și aplicat de Spiru Haret în școala românească”.

Și când nu este la școală, face ce face și tot de istorie se „lovește”. Ca profesor trebuie să te pregătești continuu. Este o materie în care fiecare zi vine cu ceva nou, care te obligă să studiezi, să analizezi.

Se relaxează gătind și grădinărind și urăște să spele vasele. Paradoxal, însă, atunci când se luptă cu farfuriile și cratițele murdare îi vin în minte tot felul de idei și soluții la multe probleme care o frământă.

Dincolo de profesia pe care o iubește, cea mai mare împlinire a lui Carmen Băjenaru este fiica sa, Andreea. Chiar dacă s-a implicat în proiecte care aveau și tematică istorică, Andreea a preferat să urmeze o facultate de inginerie, în București, unde este studentă în anul I. Iar despre „Andreea mea“, așa cum îi place să-i spună, Carmen Băjenaru susține că este „copilul pe care orice părinte și l-ar dori“.

Citește articolul în întregime pe promovamprahova.ro