Sângeru, o comună din zona colinară din estul județului Prahova, situată pe valea superioară a Cricovului Sărat, ascunde o adevărată bijuterie arhitecturală, Complexul curților boierești Andrei Bozianu.

Localitatea se află la aproximativ 50km de reședința de județ, Ploiești, și are în componență satele Butuci, Mireșu Mare, Mireșu Mic, Piatra Mică, Sângeru și Tisa. Istoricul comunei nu este prea cunoscut. Se știe că în satul component Tisa se presupune să fi existat, în sec. IV a.H. – I p.H., o cetate dacica, unică în zonă. Aflăm despre Sângeru din „memoriile” (1788) generalului Bauer, din „Istoria Daciei” (1815) lui D. Fotino, precum și din Analele parlamentare din 1831, când se specifica apartenenţa localităţii plaiului Despre Buzău a fostului judeţ Săcuieni și se preciza că avea o populatie de 100 de familii.

Dicţionarul General al Judeţului Prahova (1897) și Marele Dicţionar Geografic al României (V, 414) menţionau Sângeru drept comună a plăsii Podgoria, având în subordine și satele Butuci și Mireș.

Complexul Andrei Bozianu

În perioada interbelică, com. Sângeru mai avea in componenţa satele: Butuci și Mireșu de Sus. După război, a făcut parte din raionul Cricov, apoi a luat conformatia actuală, dar în perioada „sistematizarii” ceaușiste (1975) s-a propus dezafectarea a trei sate: Butuci, Mireșu Mic și Piatra Mică.

Mai târziu, comunele Lapoș, Salcia și Sângeru au fost comasate într-o singură comună cu numele: Sângeru-Lapoș, având ca sate componente: Sângeru (reședinţa), Butuci, Glod, Lapoș, Mireș, Piatra Mică, Pietricica, Salcia și Tisa. Revoluţia din dec. 1989 a readus situaţia la normal, adică la condiţiile de până în 1989.

O componentă importantă a vieţii satului este cea culturală, domeniu care poate contribui în mod specific la creșterea gradului de atractivitate a locului pentru populaţia tânără. Localitatea, cu oameni frumoși și harnici, are o viaţă spirituală bogată cu rădăcini care se pierd în timp. Unul dintre cele mai vechi monumente ale comunei este cel înregistrat în ” Lista…”din 1956 sub numărul 2419 – arhitectură, cunoscut sub numele de Complexul curţilor boierești Andrei Bozianu și care cuprinde: Biserica „Sf. Andrei”, cu Turnul de clopotniţă (construit între 1793-1799, ultima dată înscrisă pe o bandă de fier cu care este ferecată ușa, are două nivele din zidărie, iar al treilea din lemn, făcând corp comun cu zidul împrejmuitor), Conacul boieresc (construit aproximativ înaintea bisericii) și zidul de incintă, situate in inima comunei.

Biserica a fost ctitorită de tretivistierul Andrei Bozianu pe la 1793, după modelul bisericii Doamnei Neaga din Buda-Cislău, cu care ctitorul era rudă prin strămoașa sa Mușa, vară primară cu soaţa lui Mihnea Turciul, măritată cu vtorilogofătul Stanciu Bozianu. Pictura originală a fost executată de Manole Diaconu – zugrav și se mai păstrează doar pe tâmplă. Arsă prin 1911, reparată abia prin 1925. Între 1939-1943 i s-au făcut consolidări, când a fost și repictată, în frescă, de Veniamin Precup. Conacul a fost construit înainte, dar a continuat finisarea paralel cu construcţia bisericii și apare semnalat în „diata” lui Bozianu din 1802, ca edificiu mănăstiresc.

Conacul are aspectul unei case ţărănești, de proporţii mari, cu un corp central, cu parter și etaj, fiecare prevăzute cu prispă. În epocă, se pare că a avut și un foișor, care a dispărut odată cu modificările survenite în sec. XX. Prispa de la parterul corpului central se crede că se continua la nivelul faţadei clădirii anexă, care a fost folosită pentru găzduirea monahilor (chilii pentru călugări), mai apoi ca încăperi ale personalului de serviciu. Nu se știe cât a funcţionat ca lăcaș mănăstiresc, dar e sigur că la trecerea dincolo de „zare” a ctitorului, devenit între timp stolnic și șătrar, acesta a lăsat moșia ca danie mănăstirii de aici. În sec. XIXlea acoperișul de șindrilă a fost înlocuit cu tablă.

În prezent, prin strădania autorităţilor locale, în conacul Bozianu funcţionează un muzeu sătesc unicat în judeţ prin exponatele sale. Construit în stil arhitectural rural, specific sfârșitului de ev mediu românesc, conacul familiei treti-vistiernicului Andrei Bozianu a devenit locul în care se face cunoscută evoluţia comunităţii sătești din zonă, din punct de vedere istoric, etnografic cât și din punct de vedere al vieţii spirituale. Patrimoniul, de provenienţa locală este alcătuit dintr-un valoros fond de obiecte completat cu piese, aflate în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie și Arheologie Prahova. Prima dintre încăperi,cea de la parterul clădirii,are expuse 4 odoare vechi bisericești, icoane și cărţi religioase, toate provenind din Parohia Sângeru; la etaj, piese arheologice din epoca bronzului, epoca geto-dacică și mileniul I p. Ch, atestă existenţa locuitorilor în această zonă încă din acele timpuri și un bogat fond de documente care se constituie într-o succintă istorioara a existenţei satului Fundeni, vechea denumirea a localităţii.

În spaţiile rămase, consacrate valorilor și tradiţiilor locale, sunt etalate obiecte de uz casnic și meșteșugăresc, piese de port popular, în mijlocul cărora, trăiești sentimentul puternic de întoarcere în timp,într-o lume veche, arhaică unde îţi simţi rădăcinile și sufletul și unde îi regăsești cumva și pe toţi cei pe care îi porţi în amintiri ca ”buni” și ”străbuni”.

O lume de emoţii și multe generaţii care au transformat puţinul în mult, greul în mai ușor si au construit, cărămidă cu căramidă prezentul, îţi vorbește din umbra fiecărui obiect; fiecare dintre lucrurile pe care le gasești aici are o poveste pe care o simţi pâna în adâncul fiinţei tale, care îţi atinge iremediabil sufletul.

Trebuie să vii, trebuie să asculţi trebuie să trăiești experienţa unor lumi apuse pentru a te putea conecta corect la prezent, pentru a înţelege în ce fel te vei raporta la mâine. Anual în cadrul muzeului sunt organizate expoziţii și alte manifestări cultural – educative.

Bibliografie: Site-ul Primăriei Sîngeru

Strategie-Dezvoltare Locală-Comuna Sîngeru