Revenind la România, este prematur de a vorbi despre primirea de refugiați în timp ce un număr important al populației trăiește la limita sărăciei. Și nu vorbesc aici de cei care nu vor să facă nimic și se complac în starea de asistați. Trăim într-o țară unde alocația unui copil e mai mică decât suma care se cheltuie pentru întreținerea unui deținut. O țară unde peste noapte neobaronii noului capitalism scriu cărți pe bandă rulantă pentru a scăpa de pușcării. Iar profesori universitari le girează aberațiile puse pe hârtie contra cost.

E țara unde în spitale asistente plictisite și țâfnoase pun la punct pacienți, iar doctorii întind mâna după șpagă. Țara unde televiziunile prezintă majoritar astfel de cazuri, pe lângă maneliști și pițipoance cu pretenții de cântărețe, lăsându-i în plata Domnului pe medicii și asitentele care își dedica viața pacienților. Apar pe la știri doar când pleacă din țară scârbiți și obosiți psihic de un sistem care se preface că îi pasă.

Un sistem care nu a avut bani să cumpere o sculptură de-a lui Brâncuși, dar a plătit milioane de euro pentru kilometri de autostradă care nu s-au făcut niciodată. Un sistem care-și votează pensii speciale și care scoate ochii părinților și copiilor cu așa zisul program ”Laptele și cornul”.

Uitați-vă în Ploiești, de exemplu. Primăria e în faliment. Șoeaua Vestului cu ale sale lucrări la linia lui 102, Pasajul de la Vest. ”Noile tramvaie”. Străzile care la primăvară vor fi pline de gropi, iar bani de reparații nu se vor găsi. Autobuzele antice în care vă duceți la o slujbă prost plătită, la o firmă pe care statul o jupoaie cu zeci de taxe și impozite. Umpleți străzile gândindu-vă că viitorul vostru și al copiilor voștri nu are… niciun viitor. Dacă plecați în altă țară, să munciți corect și să vă integrați veți fi priviți toată viața ca niște imigranți. Pe ei, refugiații noii Europe îi așteaptă cu locuințe și ajutoare sociale. Pe noi, refugiații României, uneori am impresia că nici propria țară nu ne vrea.

Citește și Noi suntem refugiații! (1)